(m-am oprit la Mardin in aprilie 2008)
“Kurmanji ! Kurmanji !” Batranul cu barba alba a exclamat repetat, ne-a scuturat mainile si ne-a zambit cu toti dintii ramasi, bucuros si emotionat cand a auzit ca stim ce limba vorbeste el.
In mijlocul bazarului din Mardin, in sud-estul Anatoliei, discutand cu tovarasul meu de calatorie despre istoria si cultura acestor locuri, am rostit soptit acest cuvant: Kurmanji… Kurmanji, de pe buzele mele, s-a reverberat in ziduri, in maldarele de nimicuri din bazar, in oamenii mai batrani si mai tineri, in aerul primavaratic si a miscat ceva in batranul cu barba alba, care s-a oprit din treaba lui si a venit grabit spre noi, intinzandu-ne ambele lui maini zbarcite, cautandu-le pe ale noastre.
Daca vorbeai kurmanji in anii 30 ai secolului trecut erai amendat cu cate o lira pentru fiecare cuvant rostit. Kurmanji a fost o limba interzisa, simbol al unei identitati interzise si oficial inexistente. Timp de zeci de ani in Turcia nu au existat kurzi, ci Turci de Munte, care au continuat sa nu inteleaga ca bunastarea le poate veni numai de la Ankara si Istanbul. Ar fi fost atat de usor sa aiba si ei o sansa la dezvoltare, tot ce trebuiau sa faca era doar sa recunoasca faptul ca sunt Turci.
“Sunt Kurd ! Kurd, ai auzit de poporul kurd ?” De multe ori mi s-a spus asta, nu doar in Turcia, ci si in Iran, in Siria sau in Romania. De multe ori a venit din partea unor oameni pe care abia ii intalnisem. Mai inainte de a fi vanzatori, pastori, bucatari, ghizi, erau kurzi si spuneau asta tuturor care puteau sa auda si isi spuneau asta lor insisi mai ales, permanent, ca sa nu riste sa uite factorul care ii definea.
Ascunsa in public de frica sau din cauza contextului in care trebuia sa porti masca altei etnii, vorbind limba statului in care au refuzat sa se asimileze, identitatea refulata a rabufnit adesea in acte violente si a incurajat un razboi de guerilla care macina de prea mult timp estul Turciei.
“Un stat kurd ? Asta vor doar exaltatii, extremistii. Noi vrem o sansa sa traim normal, pentru asta luptam” – asta mi-au spus kurzii cu care am vorbit in Turcia. “Vrem sa ni se recunoasca identitatea, sa nu mai fim prigoniti, vrem sa fim reprezentati. Vrem sa ne putem folosi limba, in ziare, la radio si televeziune. Sau in scoli.”
Limba, simbol al identitatii etnice, a fost auzita pana de curand dpar prin radiourile si televiziunile clandestine. Invatamant in limbile kurde ? In Kurmanji, Zazaki, Sorani, Gorani ? Asa ceva nu intrevedeau cei cu care am vorbit.
Dar in 2009 au inceput sa se intample minuni. In 1 ianuarie, TRT 6 si-a inceput emisia – primul post al televiziunii nationale turce care are emisiuni in limbile kurde. Postul a fost lansat cu declaratia de a reflecta diversitatea culturala a Turciei, o diversitate pe care natiunea turca, zdruncinata de dezastrul de dupa primul razboi mondial, a incercat sa o ascunda sau sa o ignore.
In iunie un alt anunt a subliniat noua era in Turcia. La Mardin, la Artuklu Universitesi, se va deschide primul departament de limba si literatura kurda. In 2010 vor fi acceptati primii studenti. Universitatea din Mardin e mica, multi spun ca alegerea normala ar fi fost Tigris Universitesi din orasul Diyarbakir. Dar Diyarbakir e un oras mare, agitat, complicat, pe cand Mardin e un targ provincial linistit.
De ce Mardin ? Mardin, oraselul prafuit, cu case din piatra de un portocaliu deschis, cu madrasalele si moscheile vechi, prilejuieste pentru putinii turisti doar un popas scurt., dar dincolo de fatade pandeste istoria, iar figurile pe care le vezi in bazar sunt toate anatoliene, dar pot fi turci, kurzi sau arabi, si pot fi musulmani suniti, yezidi, crestini siriaci, asirieni. Mardin insusi e un simbol al diversitatii etnice si religioase a Turciei medievale si moderne.
Mardin a fost capitala si locuitorii urbei nu uita asta. Numele universitatii vine de la dinastia fondata de Artuq, general selgiucid, in secolul 11 AD. Artuqizii au domnit independenti, apoi ca vasali ai Ayyubizilor si Ilhanizilor, pana in 1409, cand dinastia s-a stins. Au fost secole razboinice, dar cu o viata culturala si artistica bogata. Atunci s-au construit moscheile Sehidiye, Latifyie, Ulu Camii si madrasalele Kasimiye si Zinciriye, monumente ale arhitecturii turcesti timpurii.
Minaretul de la Ulu Camii :
Un aspect interesant in istoria Mardinului artuqid o reprezinta emisiunile lor monetare. In Islam, reprezentarile figurative umane si animale sunt interzise si pana la artuqizi au fost exceptionale cazurile in care ele sa apara pe monezi. Pe monedele artuquide apar centauri, busturi de printi din profil si din fata, ingeri nimbati, acvile cu doua capete, scene de grup (ca de exemplu jelirea lui Salahadin). Stilul de realizare a acestor monede depaseste orice atelier contemporan lor, atingand o finete nemaintalnita din antichitate. Dincolo de frumusetea monedelor, aceste reprezentari sunt dovada comuniunii inter-comunitare si a influentelor reciproce, care au ajuns pana la curtea beilor Mardinului.
Pentru ilustrare, monede Artuqide din colectia proprie ( de la Nasir al-Din Artuq Arslan si Najm al-Din Alpi)
