Hi fellas !  I’ve dropped by in Cluj to a buddy of mine, but hey, he wanted to show me the country, said that Romania has lots of great sports to see – mountains, pastures, rivers and stuff, and also castles, monasteries and the like… So I’ve said, what the hack, let’s go for it.  Weather was good, the first sunny weekend after many rains, so my buddy gathered some friends of his, boys and girls, we jumped into the cars very early Saturday morning and headed south.

First stop was the small city of Sebes. Seemed like a nice cosy town, with some medieval traces clearly visible in the centre, but we were bounded for “Rapa Rosie” so could not see of the city this time. They say that “Rapa Rosie” is a unique natural phenomenon in Romania. Well, if that’s true, I find it hard to understand how come there is no signing to the place and we had to ask around to find our way. Just for you to know – drive by towards Daia Romana, then turn left just after the military barracks. It’s just a dirt road, unmarked, winding through the plain.

“Rapa Rosie” is an example of the “badlands” phenomenon, as you see in the pictures. Not that big, would be clearly dwarfed by the ones from South Dakota or Utah, but it’s pretty neat for Romania.

We were in a hurry, with a long way ahead of us that day, so did not have much time to play around. Due to the strict plan, we had to interrupt the fun of some of our comrades, who’ve heard from somewhere that there are dinosaur bones in these eroded crevasses and were trying to dig up some prehistoric teeth and bones to bring home. Well, no luck this time, since we’ve rushed down the hill to go to the next objective.

Hurried as we were, could not leave unnoticed the neat landscape, with sheep  grazing and shiny yellow rape fields between us and the town of Sebes (yeah, “rape fields”, you’ve noticed – feel free to give me a synonym for Brassica rapa,  I think they call it here “rapizza” or something)

The buddies said that this is how a typical Transylvanian landscape should look like.  At least regarding the sheep, I am sure about it, as later that day we’ve run directly into a huge flock coming on the main road from the opposite direction, with no intention from their part to move right or left…

So, next, was Calnic. Right in the middle of the village we’ve found the medieval fortress, build some 700 years ago and shelter for the Saxon community for many centuries. It’s part of the UNESCO Heritage sites and quite good preserved, well taken care of by a foundation from Cluj. While we were here, a German family was studying their maps in the courtyard, the children running around everywhere. Probably looking upon their ancestry, however, giving us the glimpse of old times… You can really feel the history there, under the old walls.

But that was brief also, as still there was a lot to see and do that day… Next stop, Sibiu. I’ve heard it’s a great city, medieval centre, nice architecture and atmosphere, but what I could see this time was just the supermarkets. Not so different than the others that’s I’ve seen in other places. Just that they have a strange plastic box near each cashier, stuck with some companies’ logos and seeming a bit out of place – I was told it is the symbol of Sibiu being the “Capital of Good Manners” this year. Well, good for them. I guess that they’ve liked a lot being the European Capital of Culture in 2007 and now they don’t want to miss a year without being the capital of something…
Further we went, and at some point we turned right towards the mountains. Towards Balea. We’ve entered an epic road – the Transfagarashan. That’s what I’ve been told by the other people in the car, all excited about it. Especially the driver, as they all say that’s quite an experience to drive this road, which crosses the highest mountains in Romania, the Fagaras, at over 2,000 meters of altitude.
We’ve stopped at the Balea Falls to get familiar with the mountains and enjoyed a little walk to the beautiful falls (well, the walk is not so short, but it’s well worth the effort) They’ve took me a nice picture there, in front of the falls, so I can prove now that I’ve been there

Not too far above, as we’ve passed the forest and entered the big expanses of glacial valleys, there was another image which I like to see as specific to Romania: high peaks in the clouds and cows grazing in the valleys – so serene and spectacular. Oh, you say that the Swiss have that also – I’d like to remind you that their cows are purple, as you’ve clearly seen in the commercials.

And those Swiss guys might also have spectacular twisting and turning roads in their mountains, but Transfagarasan is the best you can get in Romania, and it’s quite cool. Check it out for yourself, bellow, and imagine being on the wheel (some of you have already driven on this classic, right?)

And soon we were in the highest point of the road, at over 2000 meters, near the Balea glacial Lake. Surrounded by thick layers of fog, in the cold air contrasting with the sun and warmth that we left bellow in the valleys, it is quite something to see and touch the snow, in the middle of July. Others were even more excited, as we saw a brave skier climbing diligently on the steep icy slope (you see him in the picture bellow, on the left of the snow field, just before vanishing into the clouds). We’ve eaten at the cottage situated on a peninsula on the lake, then headed further South, through the longest road tunnel in Romania (over 800 meters long).

Just getting out from the tunnel on the South side of the mountains the weather was sunny and warm again. The twisting road is dotted with small merchants, so we’ve stopped in a popular spot (near a very nice falls) and some of us checked the merchandise and the prices. Quite a wide offer – home-made sausages and smoked cheese were the staples, but bananas and pretzels, or gemstones, wooden souvenirs and fur hats are to be found as well. Since one of us wanted to buy some “tzuica”, we’ve started walking from one merchant to another to inquiry about the price and quality of the liqueur. The Tzuica is an institution in Romania and everyone seems to e a specialist. The smell, the aroma, the strength, the type of fruit from which it comes, the colour, the small pearls that it makes when you stir it – all are marks of judgement for the connoisseur. But you can’t determine the good stuff unless you taste it, so walking around the stalls also means a lot of tasting, for free – sips of tzuica from the caps of the plastic recipient, to judge the quality. As my buddies say, the price asked by the merchants is outrageous – 40 lei a litre. “Hey, look where you are! In the top of the mountains! What are you expecting?” – that’s the answer of the sellers But a better price could finally be obtained, and we rushed back to the cars, happy after sipping well flavoured tzuica, although clearly not so strong as the one that my friends gave me to drink in Cluj the day before.

The day was slowly coming to an end, thus our concern began to find a good place for camping before reaching the Vidraru dam. However, finding a good spot proved to be quite a challenge, as there is a shortage of side roads until you reach the big lake and the only suitable spots are on the side of the road – not the greatest option, but you can’t be very fussy in the given conditions. We’ve found a place, camped and made a fire to cook the meat bought from Sibiu, to sip a beer and talk about the day, the plans for tomorrow and lots of other stuff that people usually talk around a camp fire. Someone scared us that there are lots of bears in the surrounding forests, so we were pretty serious that the boys should take turns during the night, to watch near the fire and protect the rest from the wild beasts. Sadly, the rain came down and poured with resilience all night, so we had to eat some pieces of rawish meat, clearly undercooked, cut short the beer drinking and storytelling and go in the tents, leaving the fire to die under the rain and the bears to roam free in the forests – they are not stupid to come to us when it pours like this, right?
The morning came, a sunny morning, announcing another beautiful day, so we broke camp in haste and drove down South again.
The Vidraru Dam, a huge concrete structure, was our first stop for the day. With 166 meters high, looking down from the arch dam gives you some moderate chills, but one can only imagine what you would feel before bungee jumping from the platform situated in the middle of the dam. The jumping site was deserted now, thus could not see the leaps in void, nor try it ourselves today (some of us really expressed their regret, but sometime we’ll be back, just for this thrill).

Next stop, not too far down from the dam, was the Poenari Castle. Perched high on the cliffs above the Arges valley, the castle is one of the main strongholds of Vlad the Impaler, the historical figure behind the legend of Dracula (naturally, the “real story about Dracula” is something that you learn in the first day of your trip to Romania, as it seems all the people here are eager to dismantle the western myth). Climbing to the castle takes 1480 steps through the forest, a worthy climb, as the landscape opens in front of you from the top and you get the chance to imagine how it was to be one of the 5 defenders some 6 centuries ago.

We’ve left the mountains, winding now through the hills and villages of the county of Arges, towards one of the oldest cities in Romania, ancient capital of the country of Wallachia, as its name itself says – Curtea de Arges – the court upon the Arges river. It’s home of ancient palaces and churches, of which one certainly stands out – the big cathedral from early 16th century, a work of art and cradle of legends for centuries.
The big church was built in the early 16th century. Legends say that it was built by 10 masons, led by a certain Manole, who sacrificed his wife, immuring her in the walls to ensure the stability of the cathedral and ultimately died together with his masons in a forced collective suicide determined by the jealousy of the Wallachian prince, so that no other building would raise more beautiful than his. Well, they were surely building a church for the Christian God, but they were coming far beyond these lands and far beyond the Christianity. The architecture of the church and especially the decorative models show clear influences of Oriental motifs – Anatolian and south Caucasian, but also Persian ( that’ s obvious in the layer that ends the exterior walls, just before the roof begins – huh, how smart was I not to take a picture to show you what I mean ? ) The human sacrifice is deepen in all the old cultures, so Manole might be from these parts or from Orient, however more influenced by the spirituality of his ancestors then by the Christian ideas – as it’s quite out of place to murder someone in order to get the favour of God, and use this favour to build a Cathedral. Don’t tell me “that’s just a legend”. These stories don’t come up from nothing. It’s not about the actual fact, but about the willingness to do the act…

The beautiful cathedral is surrounded by various other buildings, as this was a big monastic complex and still is a religious centre.

Peculiar for me was the volume of commerce happening inside the walls of the complex. From the entry gate you see stalls showing various things – books, crosses, pendants, rosaries, statuettes and other souvenirs, “holly bread”, candles. In some parts you feel like in the bazaar, crowded by merchandise and buyers in the corridors, just that the sellers are placid and the bargaining is done in whisper.
The strangest commerce of all was the one with pieces of written paper. People took small fragments of paper and pens from some special tables, found in several places in the complex, and after writing down several lines (the names of death relatives, as someone explained to me), each after his own inspiration (how many does she/he recalls, from the ones who really meant something to her/him). Those fragments were then folded together with a banknote and left on a special place on the table, or in a special box, or handed over to a priest who was diligently separating the papers from the money, filling up two boxes. I was told that the people buy this way a privilege – the priest would read those lists of names in one of the next liturgical services. This is said to be benefic for the ones who are dead. There were many people in the complex that day, and at those special tables there were queues…

These lands just south of the mountains were clearly filled with spirituality in the middle ages, as not far away, about 30 km towards the city of Campulung, we’ve reached another ancient monastic complex – “Corbii de Piatra”. The monastery was carved in the sandstone wall in the 14th century. A long refectory was chiselled, visible on the right side of the church entrance – a place of congregation for the ancient monks. The smoke of the old fires, which cooked the food for the hermits, is still blackening the roof. The inside of the church was painted in the ancient times, but centuries of high humidity and temperature variations have damaged the images, which are hardly visible. One can feel the remoteness of the place, the silence and the relaxation – there were no other tourists there, just a priest acting more as a door keeper and souvenir vendor, too bored to tell us the stories of the church – so that was frustrating, because places like this are revealed through stories told there, not through scraps found on the internet or on flimsy cheap brochures.

Someone else though would have been able to tell us stories – stories gathered in over 80 years of leaving next to the big rock and the ancient monastery. Mama Uta has a small house right near the church complex. We’ve found her on the porch of her very old house, made of adobe long time ago, traditionally painted in dark blue and adorned with flowers. If I would know Romanian and if we would not have been in a hurry to get back home, I am sure we could have heard lots of stories.

But time was running fast and we were a long way from Cluj, where we should get that night. A long but beautiful road was waiting for us, as we drove along the valley of Olt, one of the biggest rivers of Romania, through a spectacular landscape between the mountains. Only one stop we took, at dusk, at Cozia monastery, build in the 14th century by the ruler of Wallachia, Mircea the Elder. The church still preserves some parts of the original frescoes. The fountain on the front-right side was build later, but it’s said to be special – if you drop a coin in there and make a wish, it will come true, especially if afterwards you drink a glass of its water. So people, kids and elders, gather around the fountain to make wishes – that’s a recipe that will work always, everywhere.

There was no stop from Cozia until Cluj, except for gas, snacks and a Red Bull for me, as I was already sleeping in the back of the car and did not want to be the only one who dozes while the others are alert. The poison gave me 5 minutes of wide awakeness, then I felt back into the mists, between thoughts and dreams, about the places, the people, the feelings of this country, about the joy of discovery and the freedom of being on the road, with no expectations, just with the open heart.

Cand vine vorba de ghiduri de calatorie, DR Congo nu sta bine deloc.  Bradt a riscat scotand singurul ghid cat de cat actual, dupa 60 de ani de pauza. Ca si investitie comerciala cu siguranta editia a fost un esec  ( cati oare l-au cumparat ? Intr-o luna am intalnit doar 2 turisti rataciti pasager pe malul gresit al Tanganykai, dornici sa ajunga grabnic in partea cealalta, “partea linistita” Tanzaniana).  Dar e un ghid folositor si am tot respectul pentru autor, Sean Rorison, care a incercat sa acopere cat mai mult din aceasta tara imensa si salbatica si sa adune informatii. Hartile din ghidul lui sunt doar cu ceva mai mult decat aproximative. Cateva dintre acele putine orase destul de norocoase sa aiba mai mult de 2 pagini dedicate beneficiaza si de  o schita de harta, cu cateva strazi etichetate, uneori gresit, descriind centrul si 2 hoteluri care nu mai exista, cate un punct Western Union si cate o agentie aeriana care a dat faliment intre timp.  A naviga dupa acele harti inseamna a-ti asuma un zig-zag haotic, fiind trimis din punct in punct de oamenii binevoitori care iti explica unde s-a mutat respectiva agentie sau unde gasesti alta, pentru ca cea pe care o cautai nu mai exista demult.

In conditiile astea, ceea ce vedeti mai jos este un document unic. Este o harta a Internet Caffe-urilor din centrul orasului Bukavu, oras situat in estul tarii, in provincia Kivu de Sud.  Iata povestea ei….

Bradt pomeneste de vreo 2 cyber-uri, cu legatura satelit si generator propriu de curent. Pornind sa-l cautam pe primul, am dat in drum de alte 2, nementionate, dar unul era inchis si celalalt n-avea curent, darmite net. Dand noi de al 3-lea, situat la etaj pe strada principala, incercand sa ne dumirim daca merita sa mai urcam scarile, am fost observati si chemati sus cu gesturi largi de un domn in camasa si pantaloni de stofa. Am urcat in graba si cu bucurie, nimerind intr-o hala mare, plina de calculatoare dar fara nici un musteriu. Ecranele se uitau in gol spre pereti, negre si acoperite de praf…

- Pai, n-aveti net, asa-i ?
- Nu, n-avem… – recunoaste domnul-. N-avem nici macar curent …
- Aham… Si, o sa vina curentul ? Si netul ?
- Pai, o sa vina… Doar ca nu stim cand… Poate fi maine, sau peste o saptamana… Dar luati loc, faceti-va comozi…
- Aham, buna treaba.  Pai daca n-aveti net, cu ce ne ajutati ? Stiti alt cyber care functioneaza ?
- Sa vedem. Un moment… -omul scotoceste intr-un sertar dupa o foaie de hartie, apoi in altul dupa un pix. Un pix rosu, asta a nimerit. Asezati-va si va explic…
Ne-am asezat noi cuminti si omul s-a apucat sa deseneze apasat, cu gesturi largi si sigure, cu o mina serioasa, descriind ce face pe un ton didactic, patruns de responsabilitatea activitatii sale

- Deci, ne aflam aici pe Avenue Patrice Emery Lumumba… incepe el, tragand 2 linii paralele dinspre marginea din stanga a foii, adica de unde ne situam noi. ‘Stiti cine a fost Patrice Emery Lumumba ?’ si privirea lui se ridica spre noi, inchizitor, de sub sprancenele incruntate. Stiam, desigur. “Alors, suntem pe Avenue Patrice. Emery. Lumumba !” Omul scandeaza afectat numele liderului congolez, oprindu-se dupa fiecare nume pentru a sublinia efectul.
“Continuati inainte pana la o intersectie, la dreapta e drumul care duce la Catedrala- si traseaza un cerc, adica intersectia, si deseneaza drumul ce duce spre catedrala-. Ati vazut catedrala, asa-i ?” Din nou, ne sfredeleste cu privirea inchizitoriala. Da, da, am vazut-o. “Ei bine,  NU o luati pe acolo !” Si pixul traseaza hotarat o cruce peste drumul pe care scrisese “Cathedrale”.
“O luati la stanga, pe Av. Contribution. Cum mergeti, in dreapta e cyber-ul Malaika…” Hopa, in sfarsit, un cyber.
-Si astia au net ?
-Nu stiu. Nu cred.
Dar omul continua desenul: “Mergeti inainte, pana la o alta intersectie. La stanga e strada Malvia. NU o luati pe acolo”. Din nou o cruce.  ”In dreapta e Regideso. Cum mergeti, pe stanga e Cyber-ul Negritta”
-Si astia au net ?
-Nu stiu. Nu cred.
Si omul continua desenul, pana la capatul de sus al foii, apoi revine si o ia in dreapta, pana ajunge din nou la capat si se opreste, dezamagit…
-Cam atat gasiti prin centru…

Ii suntem profund recunoscatori si ii multumim, cu harta cea noua in mana, pregatiti sa batem la picior Bukavu ca sa gasim un cyber functional, sa putem spune La Multi Ani celor de acasa.

Ne strangem mana cu caldura si ca o ultima remarca il intreb:

- Monsieur, sunteti patronul acestui cyber, unde ne-ati primit si ne-ati ajutat ?

- Ah, nuu, nuu. Eu sunt maturatorul…   (Je suis le balayeur)

Nu voi uita niciodata ca la 12 ani eram decis sa devin biolog. Crescusem cu cartile marilor exploratori si visam sa descopar noi specii si noi taramuri. Toate florile de pe pajiste imi erau prieteni si le spuneam tuturor dupa numele mic cu care le-a botezat Linnaeus. Silene, Veronica, Verbascum, Centaurea,Hieracium, Scutellaria, si multe multe altele, ma primeau mereu la fel pe dealurile din jurul satului bunicilor, an de an. Iar cutiile care mi se stivuiau pe dulap erau prilej de mare mirare pentru pustii care ajungeau la noi acasa – “Ce scrie acolo ? ORTO…Ortoptere, Coleoptere, Odonata… Ce-ai in ele ?”. Eh, ce sa am… iaca, goange… Randuite frumos, dupa familiile lor, cu specia si eticheta aferenta care ii spune povestea. Eram nedespartit de gentuta mea speciala cu multe buzunare, cu cartoane pentru presat, cu sticlute si cutiute, goale sau cu cloroform si formol, pentru cine stie ce surprize mi-ar fi rezervat padurea. Prindeam eroic serpii de apa cu mana, asteptam parsii sa isi scoata capsorul din scorbura, fortam larvele de tritoni sa se dezvolte precoce in conditiile vitrege din acvariu, hraneam calugaritele din borcan cu bucati de salam leganate cu o ata, urmaream cresterea cozilor false la soparlele din terariu adunate de prin poieni, si alte multe treburi de-astea.

Cand a venit vremea sa aleg un liceu, am decis sa merg pe o varianta “mai lucrativa” si mi-am gasit pasiuni noi, mi-am cultivat alte activitati si alte colectii. Natura a ramas o pasiune, dar biologia a ramas o nostalgie. Nu mai chinui animale, nu mai adun insecte in cutii, prietenii vechi de pe pajisti au inceput sa fie anonimi. Undeva insa, in adanc, ideea explorarii a ramas legata de biologie, asteptand mocnit ocazia sa is recapete voluptuos acea valenta. Si ocazia a venit in Venezuela, cand am descoperit ecosistemul din Gran Sabana.

Am trecut prin Gran Sabana, podisul inalt din sud-estul Venezuelei, in cursul unei expeditii de 6 zile pe tepui-ul Roraima. Gran Sabana e un platou intins, cu o altitudine medie de 1000 de metri, acoperit cu ierburi si tufisuri, brazdat de rauri care creaza cascade spectaculoase, palcuri de padure umeda de-a lungul vailor si morichales – zone mlastinoase dominate de palmierul moriche (Mauritia flexuosa), pe care indienii Pemon il folosesc de la radacina pana in varful frunzelor.

Peisajul de campie inalta e punctat si dominat de maiestuosii Tepuis. Acesti munti, ai caror pereti verticali se ridica aproape 1000 de metri din peisajul inconjurator, sunt ramasitele unui scut de roca format cu peste 3 miliarde de ani in urma, pe vremea cand viata pe Terra inca era in proiect. “O lume pierduta”, un peisaj de pe alta planeta, cu forme halucinante, cu o viata aparte, in izolare din negura timpului, asta gaseste temerarul care ajunge sus. Putine tepuis pot fi urcate, peretii verticali si de multe ori surplombati sunt o piedica teribila. Multi au fost atinsi doar pe calea aerului, dar multi nu au fost inca vizitati de om. Un rai pentru geologi, dar mai ales pentru biologi. Despre Roraima, cel mai mare si mai inalt tepui, care se ridica pana la 2850 metri, vom vorbi in postul urmator.

Ecosistemul savanei e complex, dar eu n-am venit aici ca sa studiez asta, nici macar nu stiam ce diversitate ascunde. Am fugit cu ploaia pe urma noastra, in sus, spre Roraima, am stat acolo 2 zile si am coborat val vartej, murat de ploaia deasa si de apele involburate pe care le-am trecut inot. Totusi, din tot ce are natura savanei de dat, am avut timp sa ma minunez de ceva.

Pe cand omul inca nici nu era in plan, pe aceste platouri isi construiau orasele Furnicile. Zeci de specii cutreiera savana, delimitandu-si teritorii in jurul musuroaielor care se inalta din iarba sau a salasurilor de sub pamant, batand poteci bine marcate prin vegetatie, carand hrana, vanand si luptandu-se intre ele. Unele specii si-au dezvoltat un marcant polimorfism, cu 4 sau 5 caste, de forme, marimi si specializari diferite.

M-am trezit pe la 5 si jumatate, o data cu zorile, in satul Paraitepui al indienilor Pemon. Fuioare de ceata groasa se ridicau din selva formata in jurul raurilor din vale, invaluind cu perdele fluide si dinamice siluetele Tepuisurilor dinspre est – Kukenan si Roraima.

Pe pamantul udat de roua diminetii furnici mici si negre se interesctau precipitat, urmand una dupa alta drumuri demult stabilite. Ele s-au trezit mult mai devreme ca mine. Le-am urmat agitatia, haosul aparent al cailor care se intersectau, fascinat de fuga fuioarelor de ceata in fata muntilor, si in mic, in fata talpilor mele, de jocul grabit al furnicutelor care se intalneau, se miroseau cu antenele pret de cateva clipe si apoi isi urmau drumul precis. Asa, pas cu pas, atent sa nu tulbur stradania lor matinala, cuceream cate putin din teritoriu, pana cand am dat de Ea.

Ea, Regina, o inaripata cum nu mai vazusem vreodata, o furnica gigantica, de peste 3 centimetri. Am marcat punctul si am fugit repede dupa aparatul foto. O vedeti si voi mai sus, calarita de o mica furnica, din cele pe care le-am urmarit pana atunci. Am pozat-o din toate pozitiile, cum ii sade bine unui fotomodel. Si mai incolo, la 2 pasi, am dat de alta. Mai departe am dat de inca una, fara aripi, pasind alene pe pietrisul marunt. Iar mai departe, am dat de altele, cazute deja prada furnicilor carnivore, mici si hraparete.

Lambos, bucatarul grupului nostru, indian Pemon si el, s-a trezit si imi urmareste cu amuzament joaca si mirarea. “Astea sunt Bachacos. Noi le mancam. In curand va incepe marele dans nuptial, “revoada”, si totodata, sezonul de cules. Pemonii vor iesi sa le adune din musuroaie. Reginele, cele mari, doar ele sunt adunate, le rupem aripile si picioarele, le inmuiem in apa sarata si le prajim in vase de lut. Multi le considera delicioase… ” M-am oferit sa le culeg eu, pentru masa urmatoare. Lui insa nu-i plac, nu vrea sa le gateasca asa cum o faceau stramosii lui…. Raman doar cu gandul.

O regina care si-a pierdut aripile, gata sa inceapa o noua colonie:

Si altele, ghinioniste, prada micilor hrapareti – puteti vedea cum in ambele cazuri de mai jos pradatorii sunt altii, specii diferite de furnici:

Atta laevigata, numite local si “hormiga culona”, adica furnici cu fundul mare, sunt furnici taietoare de frunze (si orice alt material vegetal le vine la indemana), crescatoare de fungus. De fapt, ele mananca ciuperci, crescute in laboratoarele subterane pe compostul format din frunzele adunate. Genul Atta e raspandit in America de Sud, din Columbia pana in sud in Paraguay, si se spune ca este responsabil de descompunerea a 20% dintre frunzele acestei regiuni. Cu toate astea, in jurul coloniei, arborii, tufisurile si ierburile nu par afectate. In cursul a milioane de ani de evolutie, furnicile au inteles ca trebuie sa recolteze cu masura, pentru a nu distruge vegetatia. De aceea, arealul lor e mare si atunci cand colonia ataca un arbore din zona lor, nu il desfrunzesc complet si ii lasa cateva luni pentru a-si reveni pana la urmatorul atac. Daca ar face altfel, colonia ar muri de foame in scurt timp. Noi oamenii suntem o specie prea tanara pentru a fi intelepti ca furnicile. Taiem si ardem fara masura si fara judecata. Iata deci o prima lectie pe care ne-o dau micutele insecte.

Bachacos s-au mai prins de o chestie, inca o lectie si pentru noi – oricat de bun si sarguincios ai fi, nu vei putea, ca individ, sa fii eficient in acelasi timp si in taierea frunzelor, si in cresterea ciupercilor, si in hranirea larvelor, si in apararea musuroiului, si in jocurile dragostei si depunerea de oua.  Asa ca fiecare specializare are clasa ei, cu caracteristici diferite. “Minims” sunt cei mai mici lucratori, care stau in musuroi si se ocupa de fungi si de larve, “minors” se ocupa de organizarea caravanelor care aduna hrana, patruleaza si semnalizeaza orice pericol. “Mediae” sunt muncitorii care duc greul taierii si caratului de frunze, ajutati uneori de “Majors”, soldatii, care pun si ei mana.. pardon, mandibulele la treaba si ajuta la caratul hranei, atunci cand nu sunt de serviciu in apararea cuibului. Indivizii sexuati, cei mari si innaripati, zboara noaptea, intr-o perioada scurta de la inceputul sezonului ploios, se cauta si se iubesc, apoi femelele fecundate cauta un loc fara alte musuroaie, isi leapada aripile si se ascund intr-o crapatura a pamantului, unde vor creste noua colonie. Ele duc de acasa o bucata din pretiosul fungus, intr-un buzunar special din cavitatea bucala. Il vor rasadi in noua casa. Rata de succes e foarte scazuta, in jur de 2%. Majoritatea inaripatelor cad victima pradatorilor, fie pasari, soparle, bande de furnici carnivore sau …oameni.

Casta razboinica, cu coiful lucios distinctiv, de paza,  si un lucrator mediu, la corvoada:

Daca bachacos sunt campioane la adunat verdeata, altele exceleaza la vanatoare si la razboi. Dinoponera sunt cele mai mari furnici cu ac din lume. Indivizii mari trec si ei de 3 centimetri lungime, sunt extrem de agili si extrem de feroce. Indienii spun ca intepatura lor e foarte dureroasa, ca uneori faci febra si cei mai slabi au deliruri dupa o intalnire nefericita cu furnicile negre si lucioase.

Doua furnici Dinoponera in lupta

Dinoponera nu isi construieste musuroi, ci sapa complicate labirinturi subterane. Vanatorii speciei pleaca singuri la vanatoare, patruland pe o suprafata intinsa in jurul cuibului, uneori cateva ore pana gasesc o victima sau cadavrul unei alte insecte. La granita dintre teritoriile a doua colonii intalnirile dintre indivizi se transforma invariabil in lupte. Sunt mai degraba intreceri pentru suprematie, un fel de “lupte greco-romane”, care se termina atunci cand unul din luptatori e subjugat, intors pe spate sau calarit de celalalt. Uneori aceste lupte se pot incheia cu moartea unui individ, dar in general ambii pleaca nevatamati, unul bucuros de izbanda, celalalt purtand povara infrangerii. Am intalnit frecvent perechi inclestate in lupta, un spectacol foarte dinamic, care dureaza insa foarte mult – uneori si peste jumatate de ora. Asta e o dovada in plus a caracterului foarte agresiv al acestor furnici – sunt spaima insectelor din savana, dar pot provoca neplaceri si omului neatent care le deranjeaza in jurul cuibului.

In savana sunt multe alte specii de furnici. Mai mici, mai mari, negre, roscate, galbui, vegetariene sau carnivore, patruland singure sau in coloane bine organizate. O categorie aparte sunt termitele, si ele de mai multe specii. Mai jos vedeti termite in cuibul lor.

O fi Gran Sabana un paradis al furnicilor, dar in acelasi timp e un loc plin de oportunitati pentru pradatorii lor.
Soparlele agamide se indoapa cu bachacos sau atin calea coloanelor si agata lucratorii intr-o strafulgerare.

Pasarile se bucura si ele de proteinele indivizilor inaripati.

“Vreau sa fac multe, am planuri mari… O sa inchiriem o casa mare chiar in Santa Croce, o sa facem acolo un centru pentru promovarea Romaniei… Nu vreau nimic pentru mine din asta…Dar toate tarile au aici centre culturale, si tocmai noi, care suntem aici o gramada, sa nu avem…” Ionel, Giovanni, se entuziasmeaza pe masura ce vorbeste despre ce o sa faca, in bucataria hostelului lui dintr-o casa din secolul 16 de pe malul Arno-ului, chiar in centrul Florentei.

Acum 8 ani era inginer silvic la Vatra Dornei. Pusese la punct o afacere cu lemn, avea gatere, avea oameni. “Aveam bani destui, imi mergea bine…” A ajuns la Florenta ca turist. I-a placut. Asa de mult, ca nu s-a mai intors acasa. A lasat afacerile cu lemn si s-a decis sa intre in industria turismului. “Pe atunci nu erau asa de multe hoteluri si hosteluri. Si numarul de turisti tot crestea. Mi-am dat seama ca e loc mult, ca se pot face bani buni, si-mi placea… M-am indragostit de Florenta de cum am calcat aici…” A lucrat o perioada buna intr-un hotel, la receptie, sa prinda pulsul afacerii, sa inteleaga cum functioneaza treaba, de ce e nevoie, cum se ruleaza banii, unde sunt cheltuielile, in ce trebuie investit, cum se atrag clientii… sau cum se pierd… Pe atunci nu era asa usor sa lucrezi in Italia, iti trebuiau forme legale, era complicat sa le obtii, politia ii vana pe “clandestini”… Ionel invata din zbor italiana, dar politia era vigilenta. Era interogat din timp in timp, amenintat ca va fi trimis acasa… Asa ca si-a lasat barba si plete, asemeni vagabonzilor internationali care cutreiera fara scop, fara bani si fara acoperis orasele Europei, epigonii ale apusei generatii Flower Power, boemi cantand la chitara in piete si la gurile de metro, tolerati, lasati in pace… “Si asa n-am mai avut treaba cu politia, nu m-au mai intrebat de acte…”

E primavara, iarba cruda punctata cu galbenul papadiilor acopera dealurile Toscanei. Pomi infloriti sub un cer azuriu cu nori tiviti de lumina. In Piazzale Michelangelo, privind Domul, Arno cu podurile lui, statuia lui David inconjurata de oameni care se bucura de frumusetea locului si de viata, il inteleg pe Ionel. As putea ramane aici, mult timp…

Asadar Ionel s-a instalat la Florenta. In timp, si-a lichidat afacerile de acasa, si-a gasit parteneri aici si a inceput propria afacere in turism. Un hostel pe Via Ghibellina, apoi dupa ceva timp inca unul pe Via Volta dei Tintori, ambele intre Santa Croce si Palazzo Vecchio. “Deja in 2006 ne mergea bine, era plin de turisti si castigam mult, chiar daca rasareau tot mai multe hosteluri. Hoteluri nu se mai puteau face in centru, era dat deja numarul maxim de licente, centrul istoric e in patrimoniu UNESCO asa ca nu se mai poate construi nimic, nu poti nici da o gaura in fatada, nu poti aduce nici o modificare… Singura varianta era sa gasesti un apartament mare intr-o casa veche si sa il inchiriezi.”

In 2008 si 2009 n-a mai mers asa bine. Turisti veneau mai putini, cheltuiau mai putin, dar era si mai mare concurenta intre hosteluri. A fost o perioada cu mai putine incasari, dar asta le-a permis antreprenorilor sa faca planuri si sa se pregateasca pentru revneirea vremurilor bune. “Inainte de criza, turistul platea o gramada si nu facea mofturi la conditii. Acum insa are de unde alege, asa ca trebuie sa ne adaptam. Ne-am apucat de renovat. Casele astea vechi au un farmec aparte. Ai vazut – tavane de lemn, unele pictate, de sute de ani. Am gasit prin satele din jur si mobila veche, de la 1800, am cumparat-o si am adus-o in camere. Camerele mari, aerisite… Dar baia era comuna, una singura la 5 camere, incalzirea centrala era ineficienta, nu era aer conditionat… Am bagat bani, am renovat, am facut bai in fiecare camera… Una are si cada cu hidromasaj..Am pus un boiler puternic, am refacut instalatia. Am adus romani, direct din Romania, sa faca treaba. Au lucrat non stop, au lucrat bine si mai ieftin ca cei pe care ii gaseam aici” Treaba complicata cu renovarile, pentru ca proprietarii sunt reticenti la schimbarea apartamentelor vechi, dar si valoarea lor creste ulterior. “Numai asta de pe Via dei Tintori, acum e sigur peste 1 milion daca l-ar vinde”.

N-am vazut Criza la Florenta, de Pasti, la inceput de aprilie. Multi turisti, de toate natiile si culorile, familii, grupuri, cutreierand strazile si umpland la capacitate maxima unitatile de cazare. La Riverbank’s erau cazati americani, mexicani, nemti, brazilieni, pakistanezi, italieni din alte parti ale peninsulei. Dar pe culoare si mai ales la bucatarie cei mai prezenti erau chinezii. Cam jumatate din hostel era ocupat de chinezi. La Tourist House Santa Croce, unde am stat ultima noapte, situatia era la fel – jumatate erau chinezi. Ponderea lor a inceput sa creasca din 2008, a inflorit in 2009, pe cand criza bantuia prin Europa si numarul total al turistilor a scazut semnificativ, si continua sa creasca in 2010. Majoritatea tineri, in grupuri de 4-8 persoane, in ture scurte, de 10 zile – 2 saptamani, incercand sa vada cat mai mult din Italia sau cu ambitii mai mari, intr-un tur fulger al Europei de vest.
Chinezi multi in hosteluri deci, chinezi multi si pe strada, dar e un loc al Florentei unde chinezii au reusit sa domine, cel putin in acele prime zile de aprilie – sprijinit pe parapetul din Piazzale Michelangelo, ca multi altii,m-am bucurat de privelistea Florentei, cu Domul si campanelele, cu podurile peste Arno…La cativa zeci de metri, putin sub linia directa a privirii desfatate de culorile de pe Ponte Vecchio, grupuri mari de chinezi imbracati la costum se perinda galagios, cu mirese in mijlocul lor, in rochiile lor albe si cu buchete de flori in brate.

E un spectacol si un fenomen – din timp in timp, autocare in perechi se opresc la marginea pietei, nuntasi frumos imbracati coboara si se incoloneaza navigand rapid printre ceilalti turisti, pana la terasa de sub parapet, unde grupul anterior tocmai a terminat sesiunea de fotografie si se grabeste spre propriile autocare, facand loc noilor veniti. 3-4 mirese chinezoaice erau permanent prinse in tumultul sesiunilor foto, venind, plecand, pozand, cu alaiul dupa ele.
Am vazut si auzit despre chinezii care cuceresc economic Africa, acum vad chinezii cucerind turistic Europa.

*

Ionel e student. La 37 de ani, s-a inscris la facultatea de Administratie si Afaceri, la Bucuresti. La zi. S-a inscris impreuna cu sotia si in sesiune se concureaza – la o materie a fost el mai bun, la alta ea a luat 10 si el 9. Dar sotia are timp mai mult ca sa invete si asta e din start un avantaj. La cursuri nu ajung, desigur, asa ca in fiecare sesiune, cand stau amandoi la Bucuresti,trebuie sa o ia de la capat cu explicatiile – ca stau in Italia, ca n-au putut veni la cursuri si seminarii…
-“De ce o faci, Ionel ?”
-“Am o afacere si trebuie sa stiu sa o conduc. O pregatire in domeniu deschide si alte perspective. Vreau sa organizez lucrurile aici, sa pot sa reprezint Romania…”

Mergand spre Santa Croce, Ionel ma opreste in fata unui local cu kebab. “Vrei un kebab ?” N-am apucat sa ma dumiresc, sa ma gandesc daca vreau sau nu, ca Ionel si bate in geam viguros si-i face semn omului de la tejghea sa faca repede unul. “Hai ca e gratis. Turcu’ asta sta la mine, mi-e dator, macar atat sa-mi dea” Ionel zambeste. “Cand a venit, nu avea unde sa stea, nu avea bani, nu avea pe nimeni la Florenta. Nu puteam sa-l las pe drumuri. L-am luat la mine, aveam un pat la etaj, si l-am lasat acolo. Si acuma sta tot la mine, imi mai plateste cate ceva cand are de unde, imi mai da cate un kebab…”

La hostelul de pe Via Ghibellina nr.95, Tourist House Santa Croce, l-am intalnit pe Felix. Cand am ajuns eu Felix statea in bucatarie si se uita la filmulete pe net. Pe WiFi-ul gratis. Ionel il ia in primire
- “Ce faci, Felix ? Vezi ca ti-am facut patul sus, poti merge sa te culci cand vrei…”
Atat astepta Felix, a plecat repede la culcare, acuzand o grea oboseala.
-“Thanks, Giovanni ! You’re a good man”
Nu m-am lamurit nici aici ce se intampla si ridic din sprancene a intrebare. Imi explica Ionel, cu un aer conspirativ
- “Felix asta sta la mine de vreo luna. Vine de pe undeva din Germania, nu stiu ce face, ce lucreaza pe-acolo, nu mi-a zis niciodata. Dar aici nu cred ca face nimic… In cateva zile i s-au terminat banii. A venit si mi-a zis: ‘ Giovanni, nu mai am bani, nici sa iti dau pe cazare, nici macar sa mananc. Ce sa fac ?’  Zi si tu, ce era sa-i spun ? E baiat de treaba, cuminte, linistit. L-am lasat sa stea pe aici. Cand am pat liber in vreo camera, il bag acolo, cand nu, doarme pe canapea in bucatarie – de-aia e asa obosit. Din cand in cand ii mai dau si ceva bani sa-si ia de mancare. Noaptea asta turcu’ e plecat, asa ca Felix are unde sa doarma…”

In ultima noapte a sederii mele la Florenta, a doua zi de Pasti, am aplicat si eu tactica lui Felix. Nu reusisem sa gasesc nicaieri loc pentru noaptea asta. E drept ca m-am dumirit ca vreau la Florenta cu cateva zile inainte de a ajunge aici, deci n-am avut timp de planuri, si totusi sunt Pastile, iar orasul e plin de turisti, nu doar straini dar si italieni din alte orase. Nici la hostelurile lui Ionel nu mai era loc liber.
-“Ce sa fac ? Unde sa ma duc ? Sa plec in alt oras din zona ? Sa inghet in campingul de dincolo de Arno ?”
Mi-a gasit Ionel un loc, un pat deasupra bucatariei, unde am dormit dus, si gratis.

“Am incercat sa ajut oamenii, mai ales cand mi-au cerut-o. Cateodata am avut si de pierdut, pentru ca unii au abuzat de asta. Au fost cazuri cand am dat increderea mea, cheile si accesul la bani, si am fost inselat. Asa am angajat o fata, o romanca tanara, ajunsa aici, nu avea pe nimeni, am luat-o la receptie. Dupa 6 luni, cand eram plecat din oras, a luat toti banii adunati peste saptamana de la turisti si a fugit… Am ajutat si tigani, i-am trimis la spital cand aveau nevoie, ca nu ii primea daca nu ii ajutam… apoi veneau iarasi la mine, sa tot ceara… Ce sa fac, stiu ca nu poti face bine la toti si nu ti se intoarce cum te-ai astepta, si nevasta imi mai atrage atentia la asta, dar asa simt eu…”

“Imi dai votul tau, asa-i ?”
Ce vrea sa zica Ionel cu votul ? Nu m-am prins din prima zi, asa ca am ignorat interpelarea. El e un tip implicat. Implicat in afaceri, implicat in comunitatea romaneasca locala pe care vrea s-o organizeze, implicat si in politica (e vicepresedintele unui partid important, pe zona Toscana). Dar eu nu dau voturi politice. Reviewuri, da, dau. Le dau si fara sa mi se ceara. De fapt, “voturile” sunt recenziile. Ionel aduna reviews pe Hostel World, pentru ca Riverbank’s Hostel http://www.hostelworld.com/hosteldetails.php/Riverbank-s-Hostel/
e mai nou ca altele din zona si trebuie sa le ajunga din urma la renume, si pentru ca lucrarile de renovare din iarna i-au adus niste note mai slabe, de la turistii care trebuiau sa treaca prin santier ca sa ajunga la camere. I-am dat un review, dar l-am depunctat si eu, ca si altii, la un capitol: Fun !

-“Cum adica ? Ce nu e in regula ? De ce imi da lumea note mici la fun ? Eu incerc sa fie toate bune, sa aiba oamenii de toate: baie in camera, spatiu mult, mobila clasica, bucatarie sa isi gateasca, internet pe gratis…Si tot ma depuncteaza la Fun…”
Pai, zic eu, la facilitati stai bine, la atitudine punctezi serios, locatia e perfecta, dar intr-adevar, unde e Fun-ul ? Uite, stam aici in lounge, doar tu si cu mine, afara ploua, hotelul e plin de turisti din toata lumea si toti stau inchisi in camere si se uita la televizor. Asta e Fun ?? Ar trebui sa fie toti aici, in jurul mesei, pe canapea, sa joace o carte, un sah, sa bea o bere, sa citeasca, sa discute tot felul…

Am povestit despre ce se poate face, am mai zis si eu ce am mai vazut prin alte parti ca se practica, acolo unde am gasit si eu Fun in hosteluri. N-am umblat extensiv prin hosteluri in Europa, asa ca sunt si eu curios care sunt chestiile Fun care se pot face, poate stiti voi, sa-mi ziceti si mie si lui Ionel. De cand nu ne-am vazut, poate deja are bar in lounge. Sau a facut altceva… Cel putin, ultimele reviewuri vorbesc de petreceri cu vin si grappa Sounds like fun.

Daca ajungeti in Florenta , vreti sa stati in centru in locatii cu caracter si vreti sa-l intalniti pe Ionel, sa aflati mai multe lucruri despre viata si afacerile unui roman in Italia, despre organizarea (sau dezorganizarea) comunitatii romanesti, despre cum sa iti faci, sa pastrezi si sa cresti un hostel in Florenta, e simplu:
Sava Ionel
tel. +39 3489771630
email ionelbosi@yahoo.it
Tourist House Santa Croce, via Ghibelina 95 (http://www.hostelworld.com/hosteldetails.php/Tourist-House-Santa-Croce/ )
Riverbank’s Hostel, via Volta Dei Tintori 1 http://www.hostelworld.com/hosteldetails.php/Riverbank-s-Hostel/

Ionel are votul meu.

***

Camerele din Riverbank’s – aici am stat, cele cu tavan pictat si mobila din sec XIX erau ocupate

Bucataria la Tourist House Santa Croce:

****
Cand ma gandesc la locurile de care am prins drag in Florenta, imi vine in minte povarnisul pavat care urca din strada spre Palazzo Pitti. E un fel de piata, dar mai mult un fel de parc, fara iarba, fara copaci, fara banci, dar un loc de tras sufletul dupa plimbarea printre atatea palate si biserici, un loc unde te poti aseza sau intinde, citi o carte, lua o gustare sau doar privind lumea din jurul tau, turisti si mai ales italieni. E atat de natural sa te asezi pe jos, printre grupuri care discuta, copii care alearga dupa porumbei, turisti studiind hartile intinse pe caldaram langa ei. E un loc unde simt un placut sentiment de comuniune cu toti cei din jurul meu, unde toti sunt relaxati, voiosi, unde nu e loc de stres, durere, suparari.

*

Domul noaptea

Signoria

Ponte alla Carraia

Panorama din gradina Bardini

Noaptea de Pasti, in Dom

Pictura cu creta pe asfalt, dimineata, spalata de ploaie

****
Primul “Giovanni da Firenze” consemnat in istorie a fost un compozitor din sec. XIV. Despre el puteti citi in wikipedia.

Ca fosta colonie belgiana pana in 1962, Rwanda era o tara francofona. Franceza a ramas limba oficiala a statului, alaturi de kinyarwanda, fiind folosita in administratie, media, invatata de toti copiii in scoli.

In ianuarie 2010 am intrat in Rwanda venind din DR Congo, tara in care timp de 3 saptamani am vorbit doar in franceza. Foarte multi congolezi vorbesc fluent franceza. Relativ surprinzator pentru o tara cu o lunga istorie de instabilitate si cu conditii de viata foarte grele. Acolo, franceza este lingua franca folosita in comunicare intre vorbitorii diferitelor limbi bantu – lingala, swahili, kikongo, tshiluba. Pe de alta parte, vorbirea francezei este un semn de civilizatie si clasa sociala – intelectualii tind sa vorbeasca intre ei in franceza, chiar daca toti stiu swahili. In Congo copiii vorbesc bine franceza de mici, la fel multi oameni de rand, chiar cei fara multa educatie.

Intrand in Rwanda, tara cu aceeasi cultura coloniala, mi s-a parut natural sa cer explicatii in franceza, sa folosesc franceza cand schimb banii, cand negociez o cazare, cand vorbesc cu ghidul parcului national, cand le raspund micilor cersetori. Mi s-a raspuns cu “hello” cand dadeam “bonjour” si credeam ca e un semn al unui soi de politete ciudata, pentru ca majoritatea turistilor in Rwanda sunt americani care bifeaza o excursie la gorile la un pret exorbitant. Dar la interpelatile in franceza multi raspundeau balbait sau cu greu, dupa ce isi adunau gandurile. Ghidul din Parc National des Vulcanes ne-a marturisit chiar ca si-a pierdut obisnuinta cu franceza, pentru ca el vorbeste in ultimii ani in engleza cu turistii.

Panourile publicitare transmit mesajul in kinyarwanda si engleza. Uneori doar in engleza. Semnele rutiere vorbesc si ele in engleza. Doar cele vechi mai soptesc ceva in franceza, de sub stratul de rugina. Mai gasesti restaurante unde meniul e in franceza, lumea inca mai stie limba, dar Rwanda a incetat sa mai fie “Pays des Mille Collines”. Rwanda acum este “The Land of a Thousand Hills”.

Limba engleza a inlocuit franceza in scolile Rwandei. Profesorii de franceza s-au trezit peste noapte fortati sa se reconverteasca. S-a intamplat o data cu expulzarea misiunii diplomatice franceze din Kigali, in 2006. De atunci copiii invata la scoala sa joace cricket, un sport inainte necunoscut in tara. In noiebrie 2009, Rwanda a reluat relatiile cu Franta. In acelasi timp Rwanda a devenit cea mai proaspata tara din Commonwealth. E al doilea stat care intra in Commonwealth fara sa fi avut legaturi istorice cu Imperiul Britanic. Prima a fost Mozambic, in 1996.

Francezii au pierdut definitiv Rwanda. Au facut-o pe mana lor. E rodul si consecinta unui tip de judecata coloniala care a tinut Africa franceza legata de picioare pana in anii 60 si a continuat sa ii dea cu biciul peste picioare si dupa, dar peste cearceaful ud ca sa nu lase urme vizibile de sange, asa cum faceau plantatorii pe mosiile lor cu lucratorii negri. Pana in 1994, cand a curs atat de mult sange incat Rwanda a devenit o mare balta rosie. In care din nou au dat cu bata francezii, pentru ultima oara.

Francezii au fost prieteni cu guvernul Habyarimana, chiar si in perioada evidentei radicalizari hutu. Pentru africani in general Statul este dusmanul- un organism corupt, opresiv. Dar politica Frantei si Chinei in Africa a fost de multe ori sa se alieze cu Statul si sa il intareasca. Consilierii militari francezi i-au antrenat pe viitorii artizani ai macelului din 1994, armele franceze au continuat sa fie vandute armatei rwandeze, aceleasi arme care au ucis apoi uriase multimi de oameni. Dupa pornirea masacrului, militarii francezi au organizat operatiuni de evacuare ale albilor, dar i-au lasat pe localnici sa fie omorati. Spre finalul genocidului, in iunie 1994, cand trupele RPF-ului lui Kagame controlau deja o mare parte din tara, trupele franceze s-au desfasurat sub Operatiunea Turquoise, formand “un perimetru de securitate”, in care crimele au continuat, iar genocidarii hutu si-au gasit adapost, respiro pentru reorganizare si un tunel pentru refugierea in DR Congo, unde au mutat baia de sange, pentru inca 16 ani, pentru ca nici acum nu s-a incheiat.

Dupa atatia ani, rwandezii nu mai au mari pretentii de la Franta. Vor doar o recunoastere a rolului jucat, vor o declaratie de regret. Dar Franta nu regreta si continua sa acuze la randul ei, aratandu-l cu degetul pe Kagame ca vinovat, actualul presedinte al Rwandei, tutsi, conducator al armatei care a invins militiile hutu. Kagame ar fi organizat asasinarea lui Habyarimana, care a fost scanteia mult asteptata de genocidarii hutu. E posibil sa fi fost asa, dar nu schimba cu nimic rolul Frantei.

Soldatii de sub drapelul Frantei au mai calcat stramb in Africa in perioada recenta. Un astfel de exemplu este Operation Licorne din Cote d’Ivoire. Ivorianul Alpha Blondy ne spune AICI ce parere au compatriotii lui (si nu numai) despre “Armee Francaise”.

Intoarcerea spre zona vorbitoare de limba engleza si spre Commonwealth are ratiuni practice. Tarile din estul Africii – Tanzania, Kenya, Uganda, formeaza Comunitatea Est Africana, o uniune vamala care aspira sa devina o federatie statala – o uniune monetara, piata comuna, organisme comune legislative si de reprezentare, o uniune politica, un presedinte comun . Rwanda face parte din aceasta comunitate din 2007. Burundi a ales aceeasi cale. Rwanda e membra a “Comunitatii tarilor marilor lacuri” (CEPGL) din 1976, alaturi de DR Congo si Burundi. Dar organismul e demult caduc. Conflictele armate au distrus sansele unei uniuni a fostelor colonii belgiene francofone. Iar acum, pentru rwandezi, Congo e doar uriasul vecin bolnav de la vest, spatiu de spaime si de oportunitati banditesti.

Rwanda merge inainte in forta. Rupe legaturi ca sa cladeasca altele, schimba, viseaza, construieste.

Centrul capitalei Kigali

Dincolo de centru, cartierele capitalei…

Campuri cultivate – in prim plan, musetel

*****

In Rwanda punglie de plastic sunt interzise. Daca mergi la cumparaturi, vei primi o punga din hartie. Rwanda e o tara mica si extrem de des populata. Poluarea cu deseuri era o problema grava, iar pungile de plastic, purtate de vant, acopereau campurile, ca peste tot in zonele pre-urbane ale Africii. Dar rwandezii nu sunt ca alti africani. Toti rwandezii au in ei sadit genetic spiritul de gradinar. Au adunat pungile, le-au interzis. Orasele rwandeze sunt curate. Unde era un petec de teren viran s-a pus la punct o mica gradina. Zona rezidentiala din centrul capitalei Kigali e un mare parc, plin de verdeata, cu copaci infloriti.

Un alt program interesant in Rwanda este “O vaca pentru fiecare”. Guvernul a declarat prioritate nationala ca fiecare familie sa aiba cel putin o vaca. In fiecare zi ziarele publica articole largi despre programul de distributie a vacilor si despre cazurile de coruptie gasite si pedepsite. “Guvernatorul din provincia X a dat 2 vaci unor rude apropiate, un abuz reprobabil pentru ca respectivii aveau deja cate o vaca !” In Rwanda vaca a fost intotdeauna un pivot al structurii sociale si economice. Numarul de vaci este criteriul prin care se masura averea. Nu doar nevasta, ci chiar si etnia se masura si se cumpara cu vaci. Prin programul actual, cine primeste o vaca se bucura de ea si isi hraneste familia, dar are obligatia sa doneze viteii catre vecini. “Impartirea bunastarii”, asta e sloganul.
Rwanda e o tara foarte fertila, dar mica. Fiecare petec de pamant e cultivat, cu exceptia catorva zone rezervate ca parcuri nationale. Unde pot sa pasca sute de mii de vaci ? Ei bine, vacile rwandeze nu prea pasc. Terenul de pasunat este extrem de putin, asa ca majoritatea vacilor primesc mancarea acasa, gata taiata de stapanii care se plimba cu macetele pe campuri si pe dealuri si aduna verdeata.

Qu’on soit jeune ou vieux
On est tous en face d’une même réalité : la vie difficile
Le cauchemar quotidien
Que faire, sinon se référer à l’Article 15
“Débrouillez-vous pour vivre”
À Kinshasa

Tanar sau batran
Face fata aceleiasi realitati: viata dificila
Cosmarul cotidian
Ce poti sa faci, decat sa te referi la Articolul 15
“Descurcati-va ca sa traiti”
La Kinshasa

Pepe Kalle, un clasic, “elefantul muzicii congoleze”, a lansat in 1985 hitul “L’Article 15”, apoi a urmat si el celebrul sfat al conducatorului poporului zairez si a fugit din tara, stabilindu-se la Paris. S-a descurcat… Alte cateva zeci de milioane de congolezi n-au fost atat de norocosi.

Nasterea Articolului 15 face parte din folclor, e o legenda cu multe variante. Cea mai cunoscuta spune asa:

Era pe la sfarsitul anilor 70. Mobutu Sese Seko prezida o sedinta de guvern. Ca orice dictator, dadea indicatii pretioase. “Sa se construiasca un mare baraj pe Congo, o uzina noua in Kasai, un aeroport in Maniema…. Sa creasca productia cu 30% pe an…”
Ministrii luau notite si aprobau, arunchindu-si ochiade speriate unul altuia. Pana cand unul mai indraznet nu a mai suportat sarada si a luat cuvantul:
- Excelenta, Domnule Maresal, bugetul este secatuit… Armata si functionarii publici nu au mai fost platiti de 6 luni… Oamenii nu au ce manca… Un sfert din tara e in mainile rebelilor… Angolezii ne-au invadat din nou… Tot ce ne-ati cerut este imposibil. In plus trebuie sa spunem ceva poporului, altfel se vor revolta – la ce sa se astepte, ce sa faca ?
Mobutu, impasibil, ar fi raspuns sec:
- Toata lumea sa aplice Articolul 15 din Constitutie !
- Dar… excelenta, Consitutia noastra are doar 14 Articole !
- Exact ! Si Articolul 15 spune: Descurcati-va !!!

De pestre 30 de ani, ba chiar de mai mult timp desi nu realizasera, congolezii aplica Articolul 15, sau “Sistemul D”, “principiul descurcarelii” (debroullardise). De la ministru, la functionar, politist, soldat, pana la cel din urma agricultor sau miner, toti au renuntat demult sa mai astepte ceva bun de la formele organizate ale statului si s-au adaptat legii celei mai salbatice jungle sociale – te descurci, traiesti, daca nu, mori. Articolul 15 a dat justificarea pentru toti congolezii sa ignore cu buna stiinta legea si ordinea de drept, facand din fiecare un mic pradator, luptand pentru supravietuire.

“Habitusul mobutist”, dezvoltat ca urmare a aplicarii generalizate a Articolului 15, a insemnat acceptarea unui stat falimentar, incapabil sa asigure ordinea, infrastructura, salariile, in acelasi timp permitand oricui sa isi creeze propria lege, sa dezvolte mecanisme economice informale, sa exploateze resursele dupa bunul plac, sa construiasca sisteme autonome care pana la urma au devenit enclave rebele sustrase complet controlului national.

Mobutu nu mai e demult si lucrurile se schimba in Congo, dar unele lucruri au ramas la fel. Articolul 15 este inca bine insusit. Functionarii statului, armata si politia in continuare nu sunt platiti cu lunile. Oamenii au de tinut o familie si de crescut o ceata de copii, asa ca nu te-ar mira ca atunci cand te vad pe tine, omul alb, au multumit Domnului in gand pentru sansa de a face un ban si a mai depasi cumva si ziua de azi. Rangerii parcurilor nationale lucreaza inca doar datorita primelor primite de la ONG-urile care le sponsorizeaza activitatea, pentru ca salariul de $30 pe luna vine doar dupa 3 luni.

Banii care ar fi trebuit sa ajunga la ei se opresc pe undeva pe parcurs, in vreun cont de ministru sau director de pe undeva. Doar politicienii din opozitie spun, din invidie, ca lucrurile nu se pot schimba atata timp cat nu exista ministru care sa nu fie milionar in dolari atunci cand paraseste functia.

Fiecare congolez incearca sa vanda ceva, de la copilul care abia a inceput sa umble pana la batrani. Un peste proaspat prins, o banana, o curea, o camasa second-hand, cutii chinezesti de plastic, oua fierte, servicii de transport, propriul trup sau pasaportul tau, care a nimerit pentru moment in mana lui, pentru ca lucreaza la Directia pentru Imigratie.
Congolezii spun ca a-ti face planuri pentru anul urmator e un nonsens. Oricand se poate intampla ceva care sa intoarca totul cu susul in jos inca o data, asa ca singurul plan la care are rost sa te gandesti este: Cum supravietuiesc AZI.

Daca emigrezi in Congo dupa urmatoarele alegeri prezidentiale va trebui sa stii toate astea si sa inveti repede sa aplici Articolul 15, fara sa te superi pe vamesi, politisti si toti ceilalti care te vad ca pe “un dolar cu picioare”, cum se exprima plastic cineva de acolo. Eu si ei de hranit o familie si trebuie sa se descurce. Nu inseamna ca trebuie sa le dai doar pentru ca cer, asa ceva ar demonstra doar ca nu ti-ai insusit articolul.

Nu stiu cat iti mai aduci aminte de anii 80 din Romania. Eu recunosc ca am amintiri vagi. Se dezvoltase si la noi un “habitus” al supravietuirii, un mecanism mental al “descurcarelii”, pe care generatiile de atunci l-au perfectionat si pe care unii inca il mai practica. Fiecare stia cate o vanzatoare care punea sub tejghea cate ceva. Sau stia un maistru constructor care se uita in alta parte cand disparea un sac de ciment de langa el. Prin 91-92, prin toate satele romanesti, fiecare cara cate o roaba de tigle zmulse de pe acoperisul CAP-ului, sau altceva, sa nu fie mai “fraier” ca altii. Oare la noi avea vreun nume treaba asta ? Ce echivalent are “L’Article 15” in romaneste ?

Zilele astea, o noua vorba s-a nascut in Congo. Va mai aduceti aminte cu siguranta cum emigram noi in Congo in 2004 daca alegerile prezidentiale s-ar fi sfarsit altfel. Ei bine, daca aceeasi problema s-ar fi pus in Congo la alegerile lor prezidentiale, unde ar fi ales sa emigreze congolezii ? Ce tara este pentru Congo ceea ce este Congo pentru Romania ? Daca iadul ar fi cucerit de ingeri, unde s-ar muta dracii si pacatosii ? Problema fara solutie, pana mai ieri, cand statul congolez a raspuns apelurilor adresate comunitatii internationale de o alta natiune aflata intr-o situatie tragica. Statul congolez a dat dovada de responsabilitate politica si sociala si a donat 2.5 milioane de dolari haitienilor.

Foarte bine, veti spune. La fel a spus si un grup de intelectuali din estul Congo-ului, lansand public un manifest care face acum valva prin tara lor. “Aici in Est e inca razboi civil, satele sunt arse si femeile violate, e plin de refugiati, oamenii abia au ceva de mancare in zilele cand au noroc. Singurul mod in care noi cei din Est putem spera la un ajutor cat de mic din partea guvernului nostru ar fi sa ne mutam acum in Haiti. Haideti, deci, conationali congolezi, sa emigram in Haiti !”

De cand am coborat pe aeroportul din Lusaka am simtit ca e ceva ciudat. In drum spre iesire frematam, eram pregatit sa dau piept cu puhoiul de vanzatori, taximetristi, ghizi, care sar pe tine, iti striga care mai de care ce marfa au, trag de rucsacul tau sa ii urmezi in masina lor, iti propun tot felul de tururi la superpreturi si se cearta intre ei pe prada care e omul alb proaspat aterizat in Africa.
Asteptam momentul, mi-era dor de asa ceva, face parte din experienta de calatorie, cu aroma africana. Dar la Lusaka am fost realmente dezamagit.

Am iesit din aeroport cu rucsacul in spate. O imensa parcare, aproape goala si un camp cu copaci razleti se aflau intre noi si centrul orasului la vreo 30 de kilometri. Si cativa localnici cu priviri blazate, care isi fac de lucru pe-acolo fara sa te intrebe nimic de sanatate. Nu a venit nimeni la mine sa imi propuna sa schimb bani sau sa ma duca in centru sau in alta parte. Asa ca am umblat sa caut un oficiu de schimb valutar si informatii despre cum ajungem in oras (timp in care Iosif completa formulare la serviciul de bagaje pierdute, pentru ca rucsacul lui s-a oprit pe undeva pe drum).

Lusaka e un oras relaxat, cu o putine strazi animate, incluzand artera principala, Cairo Road, pe care se insira bancile cu bancomate, restaurante si super-marketuri. Imediat ce iesi din zona adiacenta strazii principale nimeresti in zone rezidentiale, cu multa verdeata, copaci infloriti, vile cu garduri inalte, printre care circula putine masini si putini pietoni. Centrul combina elemente ale modernitatii (banci cu ATM-uri la care lumea face coada, supermarketuri dintr-ul lant sud-african, fast food-uri in stil occidental) si elemente ale paraginirii – cladiri mari, cu multe etaje, complet parasite, fara geamuri, chiar in buricul targului. Nici o cladire de birouri noua, nici un santier in centru.

In afara capitalei tara este in cea mai mare parte o savana plata sau cu dealuri joase, cu sate razlete alcatuite dintr-un manunchi de colibe de lut cu acoperis de paie, grupate in jurul unui spatiu comun batatorit. In jurul acestor mici sate se intind terenuri cultivate, care lasa repede locul savanei acoperita cu tufisuri si arbusti rari. Urmele unor trunchiuri mai mari si aspectul de tufis tanar mi-a dat impresia ca in trecut teritoriul era mai bine impadurit, ca a fost defrisat (poate pentru agricultura, poate doar pentru a obtine lemnul pentru gatit) si apoi din nou re-castigat de natura, care isi urmeaza procesul natural de regenerare.

Era ceva in neregula cu Zambia, cu atmosfera, cu orasul, chiar si cu savana asta punctata atat de rar de catune. Ce nu e ok ? Ce imi creaza senzatia de straniu ? Si deodata, dupa 2 zile, am inteles.
-Iosif, tu ai vazut batrani pe strada ?
-Hmmm… mai, nu prea…
-Auzi, ai vazut, asa in general, oameni de peste 40 de ani in tara asta ?
-Hmmm… ciudat… nu prea…

In ziua urmatoare am stat la povesti cu Daya, un medic rezident din Lusaka. Daya e de origine indiana. Bunicul lui a emigrat in anii 30 din India, ca multi altii, stabilindu-se in teritoriile coloniilor britanice din sudul si estul Africii. El a deschis aici o farmacie, pe care a preluat-o apoi si tatal lui Daya. Multi indieni au plecat cand tarile Africane si-au dobandit independenta, au existat si persecutii, au fost vremuri grele, pentru ca localnicii ii asociau pe indieni cu administratorii colonialistilor. Indienii erau vazuti ca negustori venali, porniti pe capatuiala cu orice pret, lipsiti complet de simpatie fata de populatia care ii inconjoara. Dar unii prinsesera radacini aici si au ramas, infruntand dificultatile, mentinand mici afaceri.

-Daya, n-am prea vazut batrani in Zambia. Chiar nu sunt ?
-Ei, mai sunt, e drept ca sunt putini, dar nu prea ies din casa. Chiar bunicul meu a murit la aproape 90 de ani. Daca esti atent, daca te ingrijesti, se poate trai mult si aici…
-Dar care e speranta medie de viata, pentru populatia Zambiana ?
-Media e 38 de ani, in orase ceva mai mult, la sate ceva mai putin…
-Stai un moment… Nu cred ca am auzit bine… CAT ai zis ? Treizeci-si-opt de ani ??
-Da, 38 de ani, media de viata…
-De ce e asa de joasa ?
-Pai, in primul rand din cauza saraciei…

Am fost foarte dezamagit de raspunsul lui simplist. Dupa standaredele noastre zambienii sunt saraci, majoritatea fac agricultura de subzistenta, muncesc in mina sau pierd vremea la periferia oraselor. Dar Zambia nu e o tara saraca. Terenul e fertil, e plin de rauri cu peste, in nord au zacaminte uriase de cupru si alte minerale, tara e situata pe traiectul comercial cel mai frecventat spre Africa de est si cea centrala, mediul politic e mai stabil ca in multe alte tari din zona, spatiul de cultura englez a favorizat investitii straine, in special venite din Africa de Sud, in orasele mari poti gasi tot confortul – cu bancomate, restaurante, super marketuri, hoteluri cochete cu piscina. Infrastructura e buna, au zone turistice puse in valoare (fara a avea un trafic impresionant). Saracia profunda, daca exista, nu e marcanta sau nu e foarte vizibila pentru vizitator. Nu vezi hoarde de copii in zdremte, cu cutia de tabla legata la gat, cersind mancare, cum vezi in orasele Sahelului. Nu vezi disperare pe chipul vanzatorilor cand iti propun sa cumperi banane sau alte lucruri.

Daya, medic, stie mai multe si incet-incet le recunoaste. Nu inteleg insa de ce s-a ascuns in spatele unei scuze puerile la inceput.
-Ok, saracia agraveaza situatia, dar vezi tu, aici in Zambia sunt o multime de boli. Sunt epidemii de tifos, de holera, malaria ucide inca destul de mult, desi sunt disponibile acum medicamente pentru a o trata.
-Si SIDA ? ( uf, ce greu e sa scot ceva de la el, cand eu stiam, din auzite, ca asta e o cauza primordiala in decesele cauzate de boala aici)
-Da, si SIDA. Nu stim exact care e incidenta. Problema e ca nu se raporteaza. De cele mai multe ori cazurile se iau in evidenta cand deja sunt alte complicatii grave, in stadiu terminal. Adica, lumea oficial moare de infectii pulmonare, desi stim ca SIDA a favorizat asta. Statisticile recente spun ca incidenta e undeva la 25% acum, dar a fost mult mai mare in trecut. Probabil pe la 40% sau peste. Cred ca eram primii in Africa la incidenta infectiei HIV. Acum, cred ca ne depaseste Botswana, cel putin oficial, ei au 38% raportat, procent de populatie infectata cu HIV…
-Deci de fapt SIDA este sau a fost principalul factor de mortalitate in populatia adulta, din cauza asta vedem doar tineri pe strada ? Este loc aici pentru mult mai multi si totusi prin ochii unui vizitator pare ca tara se depopuleaza. Chiar si copii sunt putini, fata de alte tari africane…
-Nu putem spune ca doar SIDA a cauzat asta. E un factor major, dar nu e singurul. Sunt si alte boli, sunt epidemii…

-Tara pare sa fie stabila, are o infrastructura buna, bani destui pentru a intretine programe de sanatate publica, nu ? De ce, totusi, mor atat de multi din cauza unor boli care pot fi vindecate (ca malaria, holera, tifosul) sau cel putin raspandirea lor poate fi controlata ?
-E o problema culturala….

O problema culturala ??

Societatea zambiana e profund traditionalista. Au venit peste ei europenii cu administratia lor coloniala, cu orase, drumuri si alte cele. Au venit si misionarii crestini, i-au botezat si i-au adunat duminica in biserici. Dar majoritate populatiei traieste si gandeste la fel ca acum 150 de ani, cu traditiile lor, cu spiritele, fetisurile, vracii si vrajile lor. E o alegere, dar e singura alegere pe care cei mai multi si-o asuma.

Orasele au atras, ca peste tot, pe cei care visau prosperitate, dar putini au gasit-o. Orasele din nord s-au dezvoltat datorita minieritului, dar cei mai multi au ramas in afara zonelor urbane sau la perifieria lor, unde influenta civilizatiei e minima. In savana, societatea tribala urmeaza cutumele stabilite de secole. Exista o ierarhie complicata de mici “regate”, cu suzerani si vasali. Teritoriul e impartit intre uniunile tribale ale populatiilor Luba, Lunda, Bemba, Lozi, regatul Kazembe si alte formatiuni, ale celor 72 de etnii care compun mozaicul zambian.

Sefi cutumiari din nordul Zambiei si din Katanga, primind omagii (in prim plan, membre ale familiei regale ale regelui Mwanda VIII al tribului Bayeke ingenuncheaza urand bun venit nobililor oaspeti). Cel din stanga imaginii, cu sapca cu leu din fildes, e zambian si cea din dreapta lui e cea mai tanara dintre neveste.

Cand un om se imbolnaveste, asta se datoreaza fie dorintei spiritelor stramosilor, care vor sa transmita un avertisment sau o pedeapsa, fie vrajilor facute sau comandate de un dusman. Vindecarea poate veni tot prin vraji, sau daca spiritul se plictiseste si renunta. De aceea remediile sunt ritualuri, talismane descantate, potiuni magice facute din diverse parti de animale uscate sau din plante speciale, unele toxice. Vizita la medic si luatul de pilule nu numai ca nu au sens, de vreme ce nu au nici o putere asupra spiritelor, ba dimpotriva, atata si mai tare ura celui care a provocat boala. Asa ca la spitalele din orase se ajunge in stadiile terminale, cand e prea tarziu sa mai faci orice, uneori gasindu-se, suprapus peste boala in sine si o intoxicatie cu toxine naturale baute ca remediu.

Daca mergi cu o piele de sarpe intr-un sat si o scoti in fata caselor lor, toti vor fugi de tine. Vor crede ca esti un mare vrajitor…

Credinta in vraji si puterea vrajitorilor in Zambia este omniprezenta. Nu doar ca vrajitoria se practica, dar continua sa fie multe victime ale acuzatiilor de vrajitorie, care se rezolva tot in cadrul tribului, unele chiar prin moartea celui acuzat.

Inca din perioada coloniala s-a incercat stavilirea acestor practici. Din 1914 exista “The Witchcraft Act” sau “Chapter 50”, adnotat in mai multe ocazii, care condamna practica vrajitoriei, autoproclamarea ca vrajitor, dar si acuzarea de vrajitorie adusa altei persoane. Credinta insa scapa oricarei condamnari si ea e vie.

In timpul luptei pentru imdependenta, conducatorii revoltei impotriva britanicilor aveau fetisurile lor, juju-urile, unele dintre ele pastrate acum in muzeul national si etichetate cu cea mai mare seriozitate. Un toiag care il facea pe posesor invizibil in fata albilor, o palarie care il apara de gloante pe cel care o purta….

Triburile zambiene, in general, au un mod special de a se raporta la relatiile conjugale. Poligamia este raspandita. Raspandita e si cultura adulterului. O parte importanta a practicilor vrajitoresti este legata de pregatirile si protectiile pentru o relatie extraconjugala. “Cum sa te culci cu nevasta altuia” ar fi un manual cu mare trecere in satele zambiene, daca oamenii ar sti sa citeasca, dar se descurca si fara scoala, pentru ca regulile sunt stiute de toata lumea. Trebuie facute vraji pentru convingerea femeii, apoi pentru adormirea vigilentei sotului inselat. Trebuie facute vraji pentru ca barbatul care merge la femeia altuia sa fie mai putin vizibil celor cu care s-ar putea intalni noaptea. Barbatul trebuie sa poarte o cingatoare speciala, din fibre vegetale invelite in piele de piton. Daca o poarta in timpul actului, sotul inselat nu va banui nimic. Exista vraji si ritualuri speciale si pentru femeile care ravnesc la alt barbat. Jumatate din materialele referitoare la vrajitorie in muzeul national sunt legate de practicile legate de relatiile amoroase.

Regiunea Katanga din sudul DR Congo e vecina cu Zambia si triburile de aici au multe in comun cu cele de la sud, dar si mult mai multi oameni de varste mai inaintate, prezenti si sanatosi. Am intrebat pe congolezi ce cred ei despre aceasta diferenta.
-Ei, zambienii…Noi tinem la familie, dar ei umbla tot timpul dupa femeia altuia, se culca cu cine apuca. Si femeile lor sunt la fel. Normal ca toti se imbolnavesc… Si la noi se mai intampla, dar nu asa ca la ei…

Ca si Zambia, si tarile din jur au un procent teribil de infectie HIV. 20-30-40% din populatie este infectata, asta inseamna efectiv decimare. In ultimii ani se remarca o scadere a procentului. Toate guvernele zonei implementeaza programe de prevenire, protectie si asistenta in domeniul HIV/SIDA. Procentul a scazut si pentru ca deja au murit multi din cei infectati in trecut. Dar procentul real nu il cunoaste de fapt nimeni.

Se va opri SIDA in Africa ? Sa limitezi flagelul e o lupta colosala, dar e singura varianta. Cu atat mai grea lupta cu cat ai de luptat si cu un mod de gandire inredacinat de milenii.

L-am luat pe Kifwebe din coliba sacra, l-am bagat intr-un sac si am plecat din sat. Cand am trecut de ultimele colibe, picioarele au incetat sa ma asculte. Am incremenit pe loc, nu mai puteam face un pas inainte. Mi se parea ca Kifwebe imi vorbeste, ma acuza si imi spune sa il duc inapoi in coliba sacra. Mi s-a facut frica. Kifwebe ma putea omori, daca voia, stiu asta. Am inteles atunci ca eu nu pot sa ma ating de Kifwebe, pentru ca am o legatura cu el, cum au toti cei din neamul meu Songye.

Dar strainii, senegalezii, vin in satele noastre si ne amagesc, si noi dam simbolurile noastre sacre, vechi de zeci de ani, le dam pentru cateva bancnote. Si mai apoi albii le cumpara, fara sa stie ce inseamna, si le duc cu ei acasa si le pun pe pereti. Dar aveti grija, ele nu sunt jucarii ! Sunt spirite puternice, care vegheaza. Negustorii care ni le fura vor fi pedepsiti de forta spiritelor.

Kifwebe se scoate din coliba sacra din ce in ce mai rar acum. Cand seful moare si un altul ii ia locul. Sau cand se fac initierile baietilor. Sau cand seful cheama oamenii la lucru si oamenii nu vor sa munceasca, atunci e trimis Kifwebe, cu o nuia in mana. Cine e atins de nuia o sa moara, asa ca oamenii se inghesuie la munca.

Domnul Mutuale e fiu de sef in tribul Songye. Il vezi imbracat in costum, cu ochelari de soare negri, preocupat de probleme de contabilitate, pentru ca maine trebuie sa trimita ceva declaratii, dar dincolo de aparentele astea, el stie sa iti povesteasca despre Kifwebe si ritualurile specifice tribului sau. “Senegalezii” e un termen generic pentru negustorii negri, de obicei ne-congolezi, care cutreiera satele din jungla si aduna artefactele sacre, cumparandu-le pe mai nimic. Pe masura ce aceste obiecte se apropie de Europa, dintr-un negustor la altul, pretul creste si povestea se pierde, odata cu sensurile sacre si cu simbolurile. Asa se vand in Franta si Belgia bucati de lemn sculptate, pe sute de euro, pe post de “decoratiuni interioare traditionale”. Dar ele nu sunt bucati de lemn, sunt spirite si simboluri. Daca o sa cumperi un Kifwebe, ai grija, spiritul e acolo, viu.

Deasupra vedeti o masca Kifwebe femela. Spiritele femele au fata alba, trasaturile rotunjite, ele sunt blande, pozitive. Spiritele masculine au trasaturile mai dinamice, alungite, cu protuberante marcante, cu dungi rosii si negre, cu o creasta in varful capului. Ele sunt spirite razboinice, violente.

La Songye, cand moare seful, secretul se tine cat de mult posibil. Capul sefului este taiat. Corpul e ingropat, dar capul va fi mumifiat si pastrat intr-o coliba sacra, sub protectia femeii Kibingi. Ea e aleasa de mica pentru a deveni protectoare a stramosilor, ea nu se marita vreodata dar are putere mare in societatea tribului. Cand seful si sfatul inteleptilor e depasit de situatie si nu poate lua o hotarare, Kibingi are ultimul cuvant. Ea este si sfatuitor al sefului, si executor al deciziilor lui.
In coliba pazita de Kibingi capetele sefilor sunt pastrate sute de ani. La moartea sefului, pe cand capul lui inca se pregateste pentru pastrare, sunt anuntati in secret toti cei care ar avea dreptul sa detina puterea suprema, potrivit traditiei.

La Songye, ca la majoritatea triburilor Bantu, puterea nu se transmite strict partiliniar, ci prin frati sau veri. O exceptie notabila gasim la tribul Bakongo, unde puterea, ca si averea, se transmite pe linie materna. Colonistii belgieni au incercat sa impuna cu forta o schimbare a traditiei, o simplificare prin numirea ca succesor a primului fiu al sefului. Asa s-a intamplat cu puternicul regat Bayeke. Pentru colonisti era mai simplu. Stiau astfel inca din timpul vietii batranului cine va urma la putere, pe cine trebuie asadar sa il castige si sa il educe in spiritul obedientei. Pe de alta parte, atunci cand succesiunea nu e clara e foarte probabil sa apara conflicte, tribul se scindeaza in mai multe tabere, uneori se lasa cu varsare de sange si un mini razboi civil. Dar Songye au fost relativ izolati, pe cursul mijlociu al Lualabei, si asta le-a permis sa isi pastreze traditia.

Frati,veri, nepoti se aduna in fata sfatului batranilor. Capetele stramosilor sunt scoase din coliba. Fiecare din pretendentii la sefie isi recunoaste stramosii directi si cel care aduce de partea lui un numar cat mai mare de capete are cele mai mari sanse. Sfatul inteleptilor decide daca cel care a iesit cel mai bine la numaratoarea capetelor e admis ca pretendent. Se stabileste o ierarhie si primul clasat primeste sansa sa treaca urmatoarea proba.

Pretendentul e trimis in jungla, intr-o coliba izolata. E pazit acolo 20 de zile, timp in care nu are voie sa manance. La sfarsitul perioadei, el e foarte slabit. E carat pana intr-o poiana sacra, unde membrii tribului sunt impartiti in 2 tabere – de o parte sunt cel care il sprijina, de cealalta sunt cei care nu il doresc sef. Ambele tabere se aliniaza, formand cu trupurile lor un culoar ingust, prin care un om abia poate trece. La capatul culoarului se afla un copac sacru, iar la celalalt capat, candidatul, epuizat, gata sa se prabuseasca la pamant daca nu ar fi sustinut de suporteri. El va trebui, cu propriile forte, sa strabata culoarul pana la capat, sa ajunga la copacul sacru si sa il imbratiseze. Suporterii il sprijina, dar dusmanii ii pun piedici si il imping. Daca reuseste, este aclamat ca sef, dar daca se prabuseste in drum, e lasat acolo, in dizgratie, si multimea numeste un alt pretendent, care la randul lui va pleca 20 de zile in padure.

******************************

Regele tribului Bakunda din Kundelungu e mandru ca are in grija oaspeti albi. Dar el e rege, iar noi suntem niste turisti, oricat de bazungu – adica albi- am fi. Exista o distanta care trebuie pastrata in public. Stam impreuna si bem bere, dar nu putem discuta direct chiar despre orice, pentru ca ies vorbe, lumea barfeste, cei care se perinda sa il salute si ingenuncheaza in fata lui pot sa auda ca el vorbeste cu albii despre lucruri nedemne, precum banii, sau lucruri sacre, precum traditiile tribului. Nu se face. Berile le plateste intotdeauna el, cu banii scosi cu emfaza din buzunar si inmanati printului, care ii da mai departe celui care ne serveste. Regele are puterea, el are banii, si un rege nu accepta sa plateasca altii pentru el.

Pentru un rege “relatiile sunt mult mai importante decat banii”, dar imaginea se intretine scump si cand banii se termina, incepe un alt joc. Muzungu, albul, sta langa rege. De cealalta parte sta printul. Regele ii sopteste printului ceva la ureche. Printul se ridica si ii susoteste ceva soferului. Soferul vine la mine si imi sopteste sa ma ridic si sa il urmez. Mergem undeva, intr-un loc retras, si tarasenia se dezvaluie. Regele a ramas DIN NOU fara bani. Asa ca apeleaza la intelegerea si bunavointa albilor sa contribuie si sa il scoata din aceasta situatie jenanta. Nu e nevoie de mult, 10 dolari e suficient sa plateasca si masa asta, si mai departe vom vedea. Dau 20 ca sa nu repetam povestea dupa 2 ore. Ne intoarcem si ne asezam la locurile noastre, soferul da banii printului, printul ii strecoara regelui. Un rege nu poate accepta bani de la un strain, chiar daca se afla la stramtoare. Dar mai comanda un rand de bere, e din nou din partea lui, ca si cele dinainte.

Cand mancam, regele trebuie sa se asigure ca bucatareasa e femeie maritata si ca nu e la menstruatie. Regele nu isi amesteca degetele cu supusii in bolul cu mancare, dar o face cu cei de vita nobila sau cu oaspeti de seama (da, mi-a facut onoarea). Cu o exceptie notabila – oricarui potential pretendent la sefie ii este cu desavarsire interzis sa manance din acelasi vas cu regele. Asta inseamna oricare din fii lui, frati, veri, nepoti. A manca din vasul regelui inseamna a-i dori moartea. Totusi, din ce am vazut, in privat cutuma asta nu mai este strict respectata.

Regele ne incurajeaza sa intrebam despre traditiile tribului lui. Ne avertizeaza insa ca sunt unele lucruri care trebuie sa ramana secrete si sunt unele intrebari la care nu ne va raspunde. El insusi nu isi bate gura, dar fiul lui, printul, e insarcinat sa ne explice. Regele sta si el langa noi, il asculta pe print, il aproba sau il intrerupe cand greseste sau cand merge prea departe, in zone pe care strainii nu trebuie sa le stie.

La triburile Sanga, din care fac parte si Bakunda, moartea sefului este tinuta secret timp de 2 saptamani. In acest timp, trupul mortului este pregatit pentru intalnirea cu strabunii. In prima saptamana, este lasat intr-o coliba izolata, timp in care incepe procesul de putrefactie si tesuturile moi incep sa se dizolve. Cativa membri speciali ai tribului, insarcinati cu ritualul, aduna sangele si puroiul intr-un calebase mare (o tigva, un fel de dovleac cu coaja subtire dar foarte tare, folosit in general in Africa pentru pastratul si caratul lichidelor). In acest amestec fetid sunt introduse larvele unui gandac special, care se vor hrani cu umorile mortului. Corpul, uns cu rasini, asteapta inca inmormantarea. Cand larvele s-au transformat in gandaci adulti si ies pe gura calebase-ului e semn ca spiritele au primit mortul si atunci se anunta intregului popor moartea si se pregateste ingroparea.

Se anunta totodata noul sef, care, ca prim act al preluarii puterii, trebuie sa se culce cu prima sotie a defunctului. Cateodata, aceasta e propria mama, dar legea cutumiara nu permite exceptii. Aceasta femeie este ulterior alungata din sat, fiindu-i interzisa revenirea. Ea primeste o stipendie periodica, fiind astfel intretinuta de noul sef pe toata durata vietii. In zilele noastre, cand oamenii sunt mult mai mobili ca odinioara, se intampla si accidente. S-a intamplat la un trib vecin ca seful sa mearga la oras, in Lubumbashi, cu treaba, si sa dea nas in nas, pe strada, cu sotia fostului sef. A fost un moment penibil, ambele parti au fost socate si s-au intors in directia de unde venisera. O astfel de intalnire e un pacat mare, o incalcare grava a tabu-ului si o piaza rea.

Dupa ce este numit, noul sef mai are dreptul sa aleaga pe una din nepoatele lui ca “insotitoare”. Poate alege ce nepoata vrea, dar ea nu-i va deveni sotie, ci doar “unealta temporara”, fiind repudiata dupa 2 saptamani.

Cand trupul fostului rege e ingropat, el are nevoie de un insotitor. Moartea e o trecere peste un fluviu, de cealalta parte fiind lumea spiritelor. Dar mortul e rege, si regele nu se cade sa vasleasca si sa carmeasca piroga care il trece acest mare fluviu. De aceea, are nevoie de un slujitor devotat, care sa il duca in siguranta de partea cealalta. Ideal este ca acest insotitor sa faca parte din familia regala, dar daca asta nu se poate, va fi desemnat un membru al tribului, care se va lungi, de viu, langa trupul regelui, in groapa. Si pamantul va cadea peste amandoi. E o onoare sa conduci piroga regelui.

Stai ! Pana aici ! Am auzit multe povesti, dar asta e prea de tot. Am inteles – traditie, dreptul cutumiar, tabuu-uri, tot felul de chestii ciudate si uneori scarboase, dar sa ingropi un om de viu, asta e groasa. Poate ca s-a intamplat demult, in vremurile barbare, acum sute de ani, dar asta nu se poate intampla ACUM, asa-i ?? Vedeam cu ochii mintii un film, un basm pe care regele si printul il recitau calm, cu naturalete, dar treaba asta cu ingropatul de viu m-a trezit si am intrebat si eu ce te intebi si tu.
- Asta e o poveste istorica, asa-i ? Acum nu se mai intampla asa… sau… ?
S-au oprit amandoi din vorbit si s-au uitat lung la mine, cu mila. Apoi, regele mi-a raspuns direct, bland, cu voce inceata:
- Ce te astepti sa-ti raspund ? Vrei sa-ti raspund cu DA sau NU ? Sunt lucruri care se spun si lucruri care e mai bine sa ramana ascunse. Sunt lucruri sacre, pe care nu le arunci in vant. Probabil am vorbit noi prea multe acum. Gandesti si intelegi ce vrei, povestea se opreste aici…

Abia in ziua urmatoare l-am prins pe print in toane suficient de bune ca sa reia povestile.

Sefii tribului Bakunda se reincarneaza dupa moarte in niste animale mici, “mulot”, un soi de soareci de padure. Acest animal este tabu, vanatorii nu il prind si satenii nu il mananca, desi in general in Congo se mananca orice umbla, zboara, se taraste prin padure sau inoata in rau. Vorba noastra, “nu orice zboara se mananca”, a fost inventata de niste mofturosi care in mod cert aveau ceva de mancare strans prin hambare. Congolezii n-au auzit-o.

In 1997 un vanator din satul Lukafu a gasit in capcana un mulot. In padure se vaneaza cu capcane, prada cea mai ravnita fiind duiker-ul, un soi de antilopa mica, dar orice altceva e acceptabil. Mai putin animalul tabu, mulot-ul, dar vanatorul nostru a hotarat sa ignore traditia si a luat animalul acasa. In drum spre casa, mulotul a vorbit cu glas de om. I-a spus vanatorului ca el e un sef din vechime, ca incalcarea tabu-ului ii va costa mult pe sateni si ca totul poate fi iertat, daca e pus in libertate imediat. Dar nu mai suntem in evul mediu, nu ? Rotitele s-au miscat in mintea vanatorului infometat – un animal care vorbeste !! Asa ceva nu s-a mai pomenit, asa ca o fi sobolanul asta sef din vechime sau nu, dar in mod cert e sansa spre un munte de bani.

Seful satului, cunoscator al traditiei si garant al pastrarii ei, a decis sa dea dracului cu tabuurile desuete si a fost de acord cu vanatorul nostru. Animalul prins era o sansa la prosperitate, asa ca s-a format un grup care sa pazeasca vietatea zi si noapte si un alt grup care sa transmita vestea descoperirii catre cei care ar fi dispusi sa plateasca pentru a vedea minunea. Intre timp, soarecele continua sa vorbeasca si sa ameninte.

Si au inceput sa se perinde in Lukafu diversi oficiali, chiar si un alb, director la unele din minele din Katanga, plateau toti gros ca sa vada miracolul, mulotul vorbitor. Uneori animalul vorbea, spre uluirea vizitatorilor, alteori se incapatana sa taca, spre frustrarea celor care au facut cateva zile pe drumuri ingrozitoare si au platit o groaza ca sa vada un biet soarece speriat.

Dar la nici o saptamana de la descoperire blestemele mulotului au inceput sa se manifeste. Satul a fost lovit de o crancena epidemie de holera, se murea pe capete. Vizitatorii platitori au incetat sa mai vina, dar oamenii inca nu se indurau sa dea drumul minunii care le-ar fi putut aduce prosperitatea. “Veti muri toti, nebunilor !” le-ar fi zis soarecele vorbitor, “Dati-mi drumul, cand inca mai traiti !” Pana la urma, in fata dezastrului care se intindea si cuprindea si alte sate din zona, mulotul a fost eliberat. A doua zi, epidemia a disparut, cei bolnavi s-au vindecat ca prin farmec si totul a reintrat in normal.

In 1997 s-a intamplat asta ? Unde pot gasi confirmarea, s-a scris despre intamplare ? Printul mi-a dat asigurari ca nu vorbeste prostii. El era pe atunci la scoala, in Lubumbashi, dar cunoaste persoane de incredere, chiar membri ai familiei, care au vazut si au vorbit cu mulotul si pot depune marturie. El e convins, asta e traditia lui, asta e invatat sa respecte si asta va avea de pazit in viitor cand poate si el va avea sansa sa fie mare sef. Deocamdata e student la universitatea din Lubumbashi, “dar ii sta capul numai la femei, nu la studiu, si e cam necopt, desi e fiu de rege si trebuie sa adune intelepciune”, asa ne spune seful, tatal lui.

***

Ceea ce am relatat mai sus sunt povestile spuse de catre oamenii de acolo. In transcrierea lor e posibil sa mai fi adaugat sau omis si eu unele amanunte, nu neaparat cu intentie ci pentru ca nu am putut sa le scriu pe loc, nu am fost inspirat sa iau un reportofon si uneori nu am inteles eu pe de-a-ntregul o fraza, sau un cuvant, sau chiar o poveste. De aceea aici nu se regasesc toate traditiile despre care ni s-a povestit, ci doar o parte, care mi-a ramas mai clar in minte. Nu am nici o pretentie de acuratete etnografica. Eu doar am auzit povesti si le spun mai departe, nu am fost acolo ca sa fac studii stiintifice, dar v-ati dat seama ca este loc

Pe de alta parte, am lasat cu buna stiinta la o parte intreaga poveste cu Bayeke, M’siri, Mwami din Bunkeya si sarbatoarea lui. Despre asta vom vorbi pe indelete, intr-un post separat.

********

Pozele din acest articol reprezinta masti traditionale congoleze din colectia proprie. M-am riscat, am luat ceva spirite cu mine, sa-mi aduca aminte de locurile pe unde am umblat.

Masca Pwo a tribului Chokwe din Sud-Vestul DRC si nordul Angolei. Mastile Pwo sunt folosite in initierea baietilor. Se spune ca reprezinta chipul unei tinere fete moarte. Semnificatia exacta din cadrul ritualului de initiere este pastrata secreta, dar se speculeaza ca ea reprezinta chipul mamei, de care initiatul se desparte. Baiatul devine barbat prin initiere, devine astfel independent de mama lui.

———————

Masca zoomorfa a tribului Tabwa din Kivu de Sud. Ea reprezinta un babuin si e pictata cu argila colorata cu pigmenti naturali.

—————————

Masca mbuya a tribului Pende din SV DRC.  Folosita in cadrul ritualului de circumcizie (mukanda) si cu ocazia ceremoniei prilejuita de semanarea meiului.

————————-

Masca a tribului Zimba, localizat pe cursul inferior al Lualabei, pe malul drept, spre lacul Kivu. Sunt vecini cu Luba, de unde si asemanarea de stil. Mastile sunt folosite in ritualurile de initiere

—————-

Masca bwami a tribului Lega. Societatea initiatica masculina Bwami, specifica tribului Lega,  cuprinde 5 stagii de initiere. Acest tip de masca e asociat ritualurilor de trecere de la un grad la altul in cadrul societatii.

——————–

Masca a tribului Buyu, situat intre Lualaba si lacul Tanganyika. Vecini cu Bembe, Bangubangu si Lega.

————————————

Masca a tribului Ndaaka din NE DRC

Gandeste-te la un oras de 200 de mii de oameni.  Centrul citadin cu cladiri de birouri, artere rutiere pe care circula zeci de mii de masini, cartiere de blocuri, supermarketuri, magazine, scoli, parcuri, autobuze, gara cu trenurile… In Kalemie, NIMIC din toate astea nu e valabil.

La o prima vedere, ti se pare ca ai nimerit intr-un sat mai mare. Orasul colonial a fost construit de-a lungul unei singure strazi, paralela cu malul lacului (dar la vreo 300 de metri spre interior, probabil din cauza pericolului inundarii), care se intinde pe o distanta considerabila, dinspre nord de la raul Lukuga pana cand se bifurca in capatul sudic, spre port pe de o parte si spre Colline de l’Etat de cealalta, acolo unde s-a concentrat din vremuri coloniale administratia. Strada, lata de 2 benzi, nu e asfaltata. Atunci cand ploua mai serios drumul de pamant devine un rau, cu apa trecand de genunchi in multe locuri. Circulatia e paralizata, doar cate un pieton razlet infrunta viitura, ud leoarca. De altfel, in oras masinile se rezuma la o mana de 4×4, ale catorva cetateni instariti si ale MONUC, care isi are baza langa aeroport si se aventureaza rareori prin centru. Motocicletele usoare si bicicletele sunt modul normal de transport, fara a fi prea multe. Majoritatea lor functioneaza si pe post de “taxi”. Dupa ploaie, privind la Hotel du Lac, cel mai rasarit stabiliment din centru, o cladire coloniala cu colonade, fara apa si curent, cu tencuiala desprinsa, nerenovata de pe vremea belgienilor, ne amuzam spunand ca numele hotelului nu se refera la lacul Tanganyika, pe care nici nu il vedem de aici, ci la imensul lac noroios format chiar in fata hotelului, care acopera strada dintr-o parte in alta si e adanc de jumatate de metru.

(*)

In vremea belgienilor, pe ambele parti ale strazii se inaltau doua siruri lungi de palmieri eleganti. Majoritatea au disparut demult, probabil pusi pe foc, dar siluetele celor ramasi, putini, aplecati spre mijlocul drumului, dau un aer placut peisajului, exotic, amintind de atmosfera unei statiuni litorale. Ca peste tot in Africa centrala in timpul sezonului ploios, pe marginea drumului copacii infloresc, in manunchiuri de flori galbene sau rosii, contrastand pe verdele crud al frunzelor.

Belgienii au realizat alimentarea cu energie a orasului prin hidrocentrale aflate la cativa zeci de kilometri. In timpul razboaielor lungi, pentru aceste puncte strategice s-au dat lupte, ele ramanand mult timp nefunctionale, distruse. Centrala cea mai apropiata de oras a fost recent repusa in functiune de catre SNEL, compania electrica nationala, dar la momentul vizitei noastre ea nu functiona din cauza unei piese stricate. Sa aduci o piesa masiva de schimb pana aici poate dura si cateva saptamani. Oamenii se descurca insa cum s-au descurcat si pana acum – cu generatoare, cei care isi permit, sau cu lampi cu petrol si lumanari. Sau se culca o data cu soarele si se trezesc o data cu prima geana de lumina, modul cel mai natural si probabil cel mai raspandit de reglare a ritmului vietii pentru cei mai putin avuti.

Nu putem vorbi despre apa la robinet. Hotelurile noi au pompe electrice, pe care le pornesc o ora pe zi. Momentul cel mai bun ca sa faci un dus rece rapid, altfel, in restul timpului, te speli la galeata. De altfel, si curent electric, la hotelurile de lux, ai in jur de 2 ore pe seara, mai mult e risipa deja, pentru ca e greu de adus combustibil pana aici.

Problema apei e una spinoasa. Fara curent electric te poti descurca, dar apa netratata, adusa cu galeata din lac sau din rauri, genereaza boli. Epidemiile de holera nu sunt rare pe-aici, din pacate. La un asemenea volum de populatie, sarcina de a asigura apa curata pentru baut e coplesitoare, dar si esentiala. In ultimul timp, de cand zona e mai stabila, s-au instalat, cu sprijinul MONUC si al unor ONG-uri, tancuri de apa, de 2000 sau 3000 de litri, in diverse cartiere ale orasului. Ele sunt intretinute si reumplute, incercand sa asigure cel putin apa potabila a populatiei din jur, desi am dubii ca reusesc.

************

Am locuit timp de 3 nopti in Quartier Dav. Cartierul rezidential al orasului, asezat la nord-est de centru chiar pe malul lacului, a fost stabilit in zona depourilor din perioada coloniala. Aici era capatul liniei de tren care lega Albertville de restul tarii. Sinele traverseaza centrul, trec pe langa stadion si prin cartier, oprindu-se intr-un hangar imens, plin de gunoaie, cu acoperisul zdrentuit, pe care scrie “Tabernacle de Kalemie” cu litere usiase negre si decolorate, desi nu are nimic in comun cu un loc de rugaciune. Inauntru zace o locomotiva ruginita, veche de vreo 70 de ani, purtand inscriptii in Afrikaans. Liniile de tren sunt acoperite de pamant si iarba, le pierzi din vedere pe alocuri pe distante de zeci de metri, trec pe sub case si pe sub drumul principal, rasarind din cand in cand, cat sa te impiedici de ele cu mirare si sa-ti dea prilej de reflexie – pe aici, demult, era forfota mare, trenurile veneau si plecau, se descarca marfa, misunau pasageri, doamne albe imbracate elegant, domni la costum se urcau in vagoanele de pasageri pentru a merge la Elisabethville unde aveau afaceri.

Locuiam aproape de Stade Sendwe, stadionul mare al orasului, si in drum spre centru treceam tot timpul prin mijlocul jui. Mai putin dupa ploi, cand tot stadionul devenea si el un lac. Stadionul are o tribuna din beton, care nu mai are scaune, dar pastreaza inca pe fatadele albe reclame pictate la diverse produse. Reclamele sunt decolorate, totusi nu par foarte vechi, in orice caz nu de 60 de ani. In Congo este intotdeauna dificil sa datezi ceva – o cladire, un obiect, o inscriptie. Cele ramase din timpurile coloniale nu au fost indepartate, au fost doar lasate sa dispara, sa se naruie, sa fie acoperite de pamant sau inghitite de jungla. Intre timp s-au construit alte cladiri, de-a lungul strazii s-au ridicat cosmelii din pamant sau ciment, varuite cu alb si pictate de artisti locali cu tot felul de desene sugestive (capete negre zambitoare si tunse, pentru “coiffeur”, o cutie de sardine si un pachet de tigari pentru un chiosc “cu de toate”, o farfurie pe care e intins un peste prajit, pentru un restaurant…)

(*)

Cand pamantul era uscat, pe stadion erau intotdeauna grupuri de tineri, care exersau cu mingea. Fete si baieti. Pascal, baiatul care ne-a fost ghid in acele zile, mi-a aratat o fata, imbracata in rosu, cu jambiere lungi pana la genunchi, cu codite impletite. Purta mingea cu eleganta si naturalete, exersand printre jaloanele improvizate. “Noi o numim Ronaldinho. Stiu ca asta e nume de baiat si ea e fata, dar e mai buna la fotbal decat toti baietii…” Fotbalul e indragit de toti si e luat in serios. Intr-o ocazie, pe un maidan, m-am pomenit cu mingea la picior si am intrat in hora, incercand un sut. Mingea aici e facuta din bucati de cauciuc cusute sau lipite intre ele, apoi legata cu sfori care o tin sa nu se destrame. Am fost intotdeauna foarte slab la fotbal, dar atmosfera era captivanta, asa ca am dat in minge cu putere. Sfera aproximativa din resturi de cauciuc a prins o energie nebanuita si a tasnit cu viteza uimitoare in cu totul alta directie decat cea pe care o intentionam. Am inlemnit, cu un fior rece pe coloana, cand am vazut-o indreptandu-se hotarata, zburand la 2 metri de pamant, drept spre intrarea unui chiosc din beton, cu o cucoana dupa tejghea, cu rafturi pline de tot felul de maruntisuri, din care multe se puteau sparge. Bila neagra a intrat cu viteza pe usa, femeia dinauntru a incremenit si ea cu ochii atintiti la bolid, iar eu deja ma intrebam daca am bani destui sa platesc jumate din marfa din magazin. Am avut noroc cu carul in acele momente, cand mingea a atins o grinda din beton care sprijinea tavanul si a ricosat cu putere pe exact aceeasi traiectorie pe care intrase, fara sa loveasca nimic altceva. Am rasuflat si eu usurat, de acum mandru de “golul” inscris, am facut cu mana vanzatoarei care isi revenea din soc si mi-am vazut de drum, hotarat sa nu mai pun piciorul pe mingile astea artizanale, care sunt ca mustangii din preerie, salbatici si energetici, dar reticenti sa accepte orice fel de stapan.

Plajele Tanganyikai nu sunt locuri de stat la soare si balacit. Nu ca nu se poate, dar nu o face mai nimeni, doar copiii mici si goi care se tavalesc prin nisip, in timp ce mamele lor spala rufele. Totusi, plajele sunt spatii pline de viata, zona de trecere si scurtatura pentru femei care poarta lighene si galeti pe cap, pline cu tot felul de lucruri, barci de pescari si grupuri care trag navoadele din larg, fara sa se astepte la mare lucru decat un pumn de “fretains”, pestisori din neamul ciclidelor, buni pentru uscat si mancat alaturi de fufu. In larg se gasesc si pesti mari, pescuiti din barci cu navoadele, noaptea. Cand se lasa seara, barcile ies in larg, fiecare avand un felinar la prora. Pestii sunt atrasi de lumina felinarelor si se ridica la suprafata, unde nimeresc in plase.

Acolo unde locatia permite s-au amenajat un fel de terase, cu vedere la apa, unde se vinde bere si Coca Cola, si localnicii care isi permit se aduna seara, inainte de lasarea intunericului, la o vorba. Am fost la 2 astfel de “plaje”, ambele destul de departe de centru, gasind acolo o scapare din arsita amiezii, inainte sau dupa ritualul pranzului care obligatoriu avea loc in centru, la Maman Kitenge, care ne astepta. Pe plaja se intrunesc si grupurile de tineri “cercetasi”. Am stat intr-o seara sa privim un astfel de grup, care exersa navigarea dupa comenzile date de fluier. Un baiat era legat la ochi, in mijlocul cercului, si altul dadea comenzi dintr-un fluier de plastic. In functie de intensitatea si lungimea sunetului, executantul facea pasi la stanga, se intorcea, mergea inainte…

Am nimerit in Kalemie in preajma Craciunului. Nici nu se putea un moment mai bun. Toata lumea fremata si se pregatea, coruri se adunau seara in cartier si exersau cantecele, toti aveau pe buze urari de “joyeux noel”, “bonne fete” si “bonne annee”.

In Congo majoritatea populatiei se declara crestina. In orasele din est, dar si pe cursul superior al fluviului, exista o minoritate musulmana, din cauza influentei negustorilor arabi si arabizati din a doua jumatate a secolului 19. Mai sunt minoritati care isi pastreaza religia traditionala in mod oficial, dar cei mai multi au acceptat crestinismul de diverse forme, fara sa isi uite radacinile tribale. Misionarii au gasit aici un teren fertil, desi la inceputuri unii si-au lasat oasele prin jungla. Congolezii au imbratisat noua religie, devenind credinciosi convinsi, manifestandu-se cu fervoare, incorporand in viata lor ritualul slujbelor si dandu-i noi valente, specifice locului.
Catolicii au fost primii. Ei au cea mai mare catedrala din oras, chiar in centru. Si pe a doua ca marime tot ei o au, pe Colline de l’Etat, in zona administrativa. In seara de 24 o multime de oameni s-au adunat la catedrala. Slujba s-a tinut in Swahili. Un cor superb, demn sa stea in orice sala de concerte din Europa, dadea tonul, dar toata biserica stia sa cante si o facea cu patos. Si toata biserica dansa. Nu puteam sa cant alaturi de ei, pentru ca nu stiam limba si versurile, dar nici nu puteam sa nu ma misc in ritmul lor. Ritmul te prindea, te invaluia, te inalta. Aici, in orasul asta izolat intr-o tara ravasita si plina de probleme, comunitatea intreaga pulsa la unison ca o inima mare, vestind bucuria de a fi viu. Am fost si eu acolo cu ei si m-au acceptat natural, ca pe un frate alb, venit din alte zari, de peste mari.

Centrul orasului vazut de pe lac. Catedrala e cladirea alba din centru-stanga.

In seara aceea as fi stat pana la sfarsit la slujba, dar Pascal avea alte planuri pentru noi. Trebuia sa scoatem surorile si verisoarele lui intr-un club de noapte. Singura atractie a acestei tarasenii, pentru noi, era ideea unei escapade intr-un local de noapte in Congo. Nu ne-am fi gandit sa facem asta pe cont propriu, nu parea o optiune rezonabila si sigura pentru doi albi aflati la capatul lumii printre sute de mii de oameni saraci, traumatizati de un razboi recent, care inca da tarcoale prin padurile din jur. S-a dovedit a fi o experienta deosebita, fiind in mijlocul unui grup de tineri care ne-au introdus in atmosfera locului, simtind normalitatea si naturaletea distractiei lor si fiind mult mai putin bagati in seama decat ne-am fi asteptat. Ne-a costat toata treaba cateva beri, pe care a trebuit sa le cumparam lui Pascal si surorilor lui mai marisoare, fete normale si cuminti, cu un amestec de sfiosenie si indrazneala pe care il gasesti oriunde in lume. Pentru fetele congoleze albii sunt o oportunitate si o prada ravnita, dar nu in mai mare masura decat in alte parti ale lumii, sau decat ar fi occidentalul cu bani in Romania. E recomandabila totusi prudenta. In Congo, incidenta infectiei HIV e semnificativa, desi mai mica decat in tari precum Zambia sau Rwanda. Probabil incidenta mai scazuta se datoreaza faptului ca populatia se misca mai putin (problemele de infrastructura rutiera facand deplasarile dificile) si datorita unei culturi a familiei mai rigide si mai sensibila la barfa comunitatii decat la vecinii lor.

De vreme ce am fost atat de brusc scosi de la slujba minunata de seara, a doua zi, in 25, am pornit sa facem un tur spiritual, pe la slujbele diverselor biserici. La biserica catolica de pe Colline de l’Etat am dat peste o slujba in care toata audienta era formata din copii. Parintii ramasesera la usa si in jurul bisericii. In apropiere am gasit Capela Ortodoxa. Comunitatea ortodoxa de la Kalemie e sub jurisdictia Patriarhiei Alexandriei. Am auzit ca au si un preot grec, un gras cu masina mare, care invarte si niste afaceri prin zona. Dar slujba de azi era tinuta de un preot negru, care canta in Swahili. Ortodocsii erau putin si jerpeliti. Cu siguranta si-au pus azi pe ei hainele cele mai bune, dar nu le-au putut ascunde gaurile si nu le-au putut reda culoarea. Fiecare biserica a prins aici ce-a putut. Cu totul altfel sta treaba in catedrala mare catolica, unde la 12 are loc slujba in limba franceza. Mult mai putina lume decat in seara precedenta, cand s-a tinut in Swahili, dar curat imbracata, cu haine noi. S-au adunat probabil cei mai instariti locuitori ai orasului. S-a cantat, corul a fost din nou la inaltime, din nou m-am gandit ca ar fi o buna afacere daca s-ar face cu ei un tur prin Europa, tinerii servanti dansau, dar ritmul nu mai facea sa se dezlantuie trupurile in dans, acum cei bine imbracati isi pastrau pozitia decenta. Am crezut ca suntem singurii albi din zona, dar la terminarea slujbei am avut surpriza sa vad doua maicute zbarcite facandu-si drum spre iesire, in directia cladirii misiunii. Se prea poate sa fie aici de pe vremea cand orasul se chema Albertville, era cel mai frumos de pe Tanganyika si era plin de belgieni bine imbracati.

Un oras de peste 200 de mii de oameni nu se rezuma la strada principala si la cateva biserici.  Stateam in Quartier Dav, intr-o zona cu case noi, cu spatiu generos in jur. Aici stau proaspetii imbogatiti (e mai greu sa afli cu certitudine, individual, exact cum si din ce au adunat bani, dar lumea spune fara echivoc: Minerale, Diamante, Aur…) Dar ca sa intelegi Kalemie trebuie sa mergi mai departe. Quartier Kabalo, la est de centrul orasului, se intinde pe locul vechiului cartier rezidential belgian. De-a lungul drumurilor desfundate, pline de noroi si capre care vagabondeaza, se intind siruri de case trase la indigo, in stil european, ridicate prin anii 30. Sunt case mari, fara etaj, ridicate probabil de autoritatile coloniale pentru cei care munceau la Albertville. Acum, tencuiala lor e cazuta, fundatia e innecata in balti imense, iar oamenii ies in fata lor si-ti striga, zambind, timid: “J’ai faim !” Mi-e foame ! E un tip de cersetorie neagasanta, dar trista.

(*)

Dupa ce treci de cartierele centrale incep ulitele cartierelor fara nume, care urca abrupt pe pantele dealurilor dinspre est, de-a lungul carora se insira colibe de lut cu acoperisuri de paie, copii multi in haine pline de gauri, oameni cu priviri blajine, raspunzand politicos la Bonjour, mirati sa vada un alb in fata casei lor. Atunci cand ploua toate aceste cartiere imense, care se intind mult spre est peste dealuri, sunt complet izolate de centru, pentru ca potecile abrupte se transforma in suvoaie de noroi.

(*)

Kalemie a fost pentru mine experienta autentica a unui oras congolez si ma bucur ca am fost obligat de orarul vapoarelor sa stau aici 3 zile. Dintre celelalte in care am stat, Lubumbashi e un oras mai apropiat de modernitate, iar orasele din nord-est (Uvira, Bukavu, Goma) sunt mai usor accesibile si pline de soldati MONUC si lucratori la ONG-uri, asta facand ca oamenii sa fie obisnuiti cu strainii si putin pervertiti de asta. Acolo, copii alergau in ceata dupa noi strigand “Monic, monic… (de la MONUC porbabil), Money ! Cinq cents francs ! Biscuit ! Stilo !” Dar in Kalemie am simtit de cele mai multe ori o apropiere foarte naturala a localnicilor fata de noi. Eram straini, dar in primul rand oameni ca si ei, care aveau povesti de spus si voiau sa asculte istoriile locului, care beam si mancam ca si ei, cu ei, dansam, cantam si mergeam la biserica, jucam fotbal si priveam undele lacului la asfintit, ca si ei, cu ei…

Se prea poate ca ceea ce am vazut la Kalemie sa fie ultimele imagini ale unei epoci. Lucururile se vor schimba in bine, drumurile se vor reconstrui, trenurile vor circula din nou, strada principala va fi asfaltata, macaralele din port se vor misca iarasi si Colline de l’Etat va vedea grupuri de turisti care vor face poze in voie, fara sa fie agasati de nimeni. E doar o chestiune de timp. Kalemie va deveni din nou Perla Tanganyikai.

——-

Nota: Pozele marcate cu (*) sunt facute tot in Katanga, DRC, dar NU in Kalemie. Le consider totusi reprezentative pentru viata si oamenii despre care am vorbit mai sus. A face poze in centrele oraselor in DRC e un sport foarte periculos, pe care l-am practicat cu prudenta. Am facut-o atunci cand conditiile de securitate erau cert de partea noastra.

Said mai cere un rand de Simba. Astea sunt din partea lui. Noi am dat masa. Baiatul care ne aduce berile danseaza in drum spre masa, in ritmul unei melodii la moda care vine din televizorul alimentat de la generator. Nu e singurul care danseaza. La o masa vecina, un altul s-a ridicat, dansand, si tovarasii lui ii tin isonul. In jurul nostru ritmul freamata in fiecare. Unul il bate cu piciorul pe pardoseala de ciment, altul cu degetele pe gatul sticlei. O fac si eu. Contagios. In usa bucatariei, un copil care abia a invatat sa umble, care a venit de-a busilea sa se uite cu ochii mari la muzungu – omul alb, a prins si el ritmul si a inceput sa danseze, razand spre noi, dand din picioare si fluturand mainile. Aici dansul se mosteneste genetic. Congolezii ies dansand din pantecele mamelor. Inima lor bate in ritm de tam-tam. Sau tam-tamul a invatat sa imite ritmul inimii congolezilor. Oricat de sarac, lovit de soarta, izolat ar fi, congolezul abia asteapta sa danseze si sa-ti transmita si tie caldura inimii lui pe care atatea vitregii au incercat, fara succes, sa o inabuse.

Berile Simba, la sticle lungi, de 72 cl, emblema Katangai, au facut un drum lung pana aici, tocmai de la Lubumbashi. Au mers intai spre sud, in Zambia, apoi pe la Pweto au intrat inapoi in Congo, au mers intr-un camion vechi, supraincarcat, cu o folie intinsa pe jumatatea de parbriz care lipseste, au ajuns pana la Moba, ultima localitate in care ajunge un drum practicabil, apoi au fost urcate pe vapor si au mai mers o noapte pe apa.

Berile sunt puse pe masa noastra nedesfacute. Le facem loc in multimea de farfurii care acopera masa pentru patru persoane. Fiecare avem farfuria noastra cu fufu, o galusca imensa din faina de manioc, pe care o rupem si o framantam cu mana dreapta, apoi modelam o inbucatura pe varfurile degetelor si o trecem prin farfuriile comune, cu legume: sombe – frunzele de manioc fierte, lenga-lenga, amarant, citronella, peste Tilapia prajit, carne de vita in sos, asezonate cu pili-pili dupa gustul fiecaruia – un amestec pe baza de chili, care iti pune gura pe jar. $2 de persoana, pentru tot chiolhanul. Chenilles, omizile prajite, sunt delicioase, dar nu se gasesc peste tot.

Aici, fiecare isi deschide singur berea. Cu dintii. Dintii superbi, stralucitori ai africanilor sunt perfect adaptati sa deschida sticlele dintr-o miscare si sa sfasaie invelisul lemnos al trestiei de zahar, gustarea lor preferata. Chiar si batranii isi pastreaza o dantura perfecta, desi nu si-o ingrijesc cu paste de dinti, periaje, detartrari. Noi, bazungu, albii, ne-am fi lasat dintii pe masa daca incercam ce fac ei, asa ca l-am lasat pe Pascal sa ne ajute cu deschisul sticlelor.

Kitenge, un urias masiv si blajin la vreo 40 de ani, se plimba printre mese, saluta pe toata lumea, schimba cate o vorba. Restaurantul, o adunatura de mese de plastic pitite intr-o curte mica interioara, se numeste Maman Kitenge, pentru ca maman, batrana patroana, e si bucatareasa sefa, si Kitenge e fiul ei iubit. De fiecare data cand venim aici ne facem drum la plecare pe la bucatarie, sa o vedem pe maman curatand usturoiul sau taind frunzele de manioc, sa ii multumim pentru masa delicioasa si sa o asiguram ca venim si maine. Ne place sa vedem fata batranei luminata de zambet. Maman a vazut vremuri mult mai grele aici, dar si in razboi oamenii aveau nevoie sa manance…

Restaurantul Maman Kitenge ne-a fost popas in fiecare zi cat am stat in Kalemie, pe malul lacului Tanganyika. Cand am aflat ca trebuie sa asteptam 4 zile pana cand vine vaporul spre Uvira, ne-am crezut prizonierii unui oras izolat, distrus, plin de mizerie, saracie si probleme. Urma sa descoperim altceva…

***********************

Am ajuns aici cu avionul, de la Lubumbashi, cu un zbor ITAB, singura companie congoleza care face ruta.
De pe tarmacul incins al aeroportului vedeam jeepul MONUC-ului, unitatile UN de mentinere a pacii din estul RD Congo, si mai vedeam o cladire care sta sa se darame, pe vremuri vopsita in alb, acum plina de gauri, pe frontonul careia se intinde inscriptia spalacita, in albastru: “Aeroport Albertville”. 50 de ani de ploi au spalat acest zid, de cand orasul nu se mai numeste Albertville, ci Kalemie. L-au punctat si gloantele diverselor insurgente, a bandelor mai mult sau mai putin regulate care s-au perindat de-a lungul timpului, de cand belgienii au plecat si au lasat Perla Tanganyikai in mana sortii.

In aceasta cladire functioneaza Imigratia, reprezentantii sarguinciosi ai Directiei (DGM), asezati la masute scorojite, din lemn, intr-o camera fara usi si ferestre, sub o treime de acoperis din tabla ruginita, care sta sa cada peste noi, pentru ca celelalte doua treimi lipsesc cu desavarsire si prin “tavan” vedem, fara oprelisti, un cer de un albastru perfect.

Directia e o treaba foarte serioasa. Oamenii ei sunt peste tot, ei vegheaza deplasarea oamenilor de colo-colo prin tara, si cu atat mai mult a strainilor, ciudatenii foarte rare aici, care sigur cauta ceva necurat (diamante, minerale ?) si in mod cert au bani la ei. Pe cand functionarii sunt platiti de mizerie si cu 3 luni intarziere, asta daca au noroc. Am fost invitati sa luam loc pe niste scaunele subrede. Prefer sa stau in picioare. Ma pregatesc de ce urmeaza, si a sta jos inseamna a slabi garda. “Care e Ordinul vostru de Misiune ?” ne intreaba functionarul din spatele unui enorm registru, privind la noi cu ochi sfredelitori. Ordinul de Misiune, legitimarea prezentei tale in tara, in orice oras. Cine esti, ce cauti, ce profesie ai, cine te-a trimis, cine te sprijina, cat stai, unde stai, unde te duci de aici, ce faci acolo…. Pentru a explica toate astea iti trebuie bani sau un Ordin de Misiune, o hartie oficiala de la autoritatile nationale sau provinciale. N-avem, dar nu putem recunoaste asta. Ar insemna ca suntem la cheremul lor, ne-ar retine pasapoartele si ar trebui sa negociem sa ni le luam inapoi. Incepe distractia – va prinde povestea ?

- Monsieur, noi, astia doi bazungu, suntem in misiune aici, suntem in relatie cu Oficiul National de Turism, cu insarcinare chiar de la directorul pe toata Katanga – am cartea lui de vizita aici, in mana, o vezi ? (chiar o aveam) Misiunea noastra este sa cercetam potentialul turistic al provinciei, pentru a promova turismul in Katanga. Ne asteptam sa primim cooperarea autoritatilor locale si vom raporta orice act care ne impiedica misiunea.

Omul a inteles, a completat cu grija actele noastre in registru, ne-a urat bun venit in Kalemie si, la cererea mea, ne-a gasit transport pe gratis pana in centrul orasului, la vreo 10 km de aeroport. Cine a zis ca oficialii iti fac probleme in Congo ?

*******************************

Pe vremuri Albertville era cel mai rasarit oras din estul Congo-ului. Era poarta de intrare in tara pentru cei care urmau sa ajunga pe uscat la Elisabethville (actualul Lubumbashi) si mai departe, la Leopoldville (actuala Kinshasa). Avea hoteluri cochete, vile frumoase, un port prosper si o gara de unde plecau regulat trenurile spre Kabalo si mai departe, spre Jadotville (actualul Likasi), pana in capitala Katangai.

Cei care ajungeau aici veneau din Tanzania, trecand lacul de la Kigoma / Ujiji. Pe aceeasi ruta a ajuns si Henry Morton Stanley, primul alb care a parcurs fluviul Congo pana la varsare. La cativa ani dupa ce l-a regasit pe Livingstone, Stanley s-a intors ca sa puna imensa intindere salbatica in mainile coroanei belgiene. A pornit de-a lungul raului Lukuga, care iese din Tanganyika aici la Kalemie si se indreapta spre vest, spre Lualaba. Inaintea lui au ajuns negustorii de sclavi swahili, negri arabizati, care au pus bazele primelor localitati moderne, aici la viitorul Albertville si mai spre vest, pana la cursul superior al fluviului Congo, la actualul Kindu.

Dupa vremurile de glorie din timpul stapanirii belgiene, Kalemie a fost teatrul luptelor din razboaiele civile incepand cu anii 60. Nu departe de oras isi avea baza Che Guevara, in perioada aventurii sale congoleze, finalizata cu atacul dezastruos asupra hidrocentralei de la Bendera, la 150 km nord.Atunci, Che a decis ca nu se poate face organizare si revolutie cu congolezii si i-a lasat balta sa se omoare intre ei, timp de inca 50 de ani.

Informatiile despre Kalemie sunt foarte rare. Pe internet nu am gasit nimic substantial. Singura descriere recenta a orasului am gasit-o scrisa de Tim Butcher, in “Blood River”, o carte care a facut inca si mai mult rau imaginii Congo-ului in occident. Sunt foarte suparat pe Butcher, care in aproape 350 de pagini a descris o imagine de cosmar a acestei tari, un iad fara scapare, chintesenta a dezastrului, simbol al marasmului, exemplu ca “istoria poate face pasi inapoi”. Cu ideea asta a plecat omul de acasa si a facut tot posibilul sa si-o intareasca acolo si sa si-o exacerbeze in scris, ulterior. Inainte de a pleca, toti calatorii cu care vorbeam pe forumuri imi spuneau: “NU te duce acolo ! Tara aia e un dezastru, citeste-l pe Butcher si ai sa vezi, e prea riscant…” etc. N-am crezut. Bine am facut. Strict faptic, Butcher a descris Kalemie corect, dar si-a pus un filtru cenusiu si pesimist peste lentila.

Kalemie este un oras mare. Cati locuitori are ? Nimeni nu ti-ar putea spune exact, nici macar aproximativ. In anii 80 avea in jur de 75 de mii, in 94 unele surse dau estimare de 101 mii, Britannica sustine insa 92 mii in 2004, pe cand in alte parti se vehiculeaza cifra 146. Ghidul Bradt ramane evaziv, insa da “un sfert de milion” ca populatie. Nici localnicii nu pot spune ceva precis, dar din cunostintele lor, au fost in jur de 100 de mii de persoane cu drept de vot la ultimele alegeri prezidentiale, ceea ce poate duce populatia reala la cel putin dublu, considerand numarul mare de copii pe care ii au de obicei congolezii.

Desi a fost devastat de razboaiele recente, mai ales de invazia rwandezilor din 1996, Kalemie a crescut ca aglomerare urbana. Tocmai razboaiele constituie, probabil, un factor, pentru ca in conditiile in care zona rurala era periodic devastata de bandele inarmate din diverse tabere orasul oferea un oarecare adapost.

E greu de ajuns in Kalemie si e greu de iesit de aici. Pe uscat drumurile nu mai sunt practicabile si sunt bantuite inca de bande inarmate. In sud, de-a lungul malului lacului, pana la Moba, exista un drum de pamant, pe care in sezonul uscat camioanele se incumeta sa il incerce. De acolo, se poate ajunge la Lubumbashi, dupa un detur lung prin Zambia. Spre vest, soseaua construita de belgieni a fost complet inghitita de padure. La fel si linia ferata. Din 2004 incoace, s-au facut unele lucrari pentru a reda in folosinta calea feroviara, s-au construit cateva poduri distruse in deceniile anterioare de razboi, s-au degajat sinele din jungla care le acoperise, dar, desi oficial se zice ca trenurile pot circula intre Kabalo, pe Lualaba, si Kalemie, nu am gasit informatii in plus si in mod cert nimeni nu asteapta trenul.

Spre nord, spre Uvira, a existat un drum, dar nu mai e practicabil.Sunt multe treceri peste rauri, iar podurile vechi au fost distruse in razboi. In plus, conditiile de securitate nu sunt cele mai bune. Zone intinse scapa inca de sub controlul armatei congoleze. Din anul asta, 2010, incepe realizarea unui proiect, pentru a construi o sosea de-a lungul malului lacului. Se preconizeaza sa fie dat in folosinta in 2012.

Deocamdata singurele legaturi de incredere sunt cele aeriene (insa ruta Lubumbashi-Kalemie-Bukavu-Goma e deservita de o singura companie congoleza, datorita cererii reduse), si cele navale, cu vapoare care circula cel putin saptamanal pe ruta Moba-Kalemie-Uvira.

Totusi, sunt semne clare ca in cativa ani drumurile se vor inbunatati si foarte probabil linia ferata va deveni operationala, ceea ce va duce la sfarsitul izolarii orasului si, ca urmare, la o transformare spectaculoasa.

(povestea continua in episodul 2 , deocamdata va las cu cateva poze, facute de pe dealul de deasupra bisericii, pentru ca in centru erau prea multi ochi si prea multe uniforme ca sa putem folosi camerele foto)

**************

Vedere spre nord

Vedere inspre sud, cu cladirile misiunii catolice in plan apropiat, si portul, in cel departat: