( DR Congo, decembrie 2009 – Povestea incepe AICI)

Gandeste-te la un oras de 200 de mii de oameni.  Centrul citadin cu cladiri de birouri, artere rutiere pe care circula zeci de mii de masini, cartiere de blocuri, supermarketuri, magazine, scoli, parcuri, autobuze, gara cu trenurile… In Kalemie, NIMIC din toate astea nu e valabil.

La o prima vedere, ti se pare ca ai nimerit intr-un sat mai mare. Orasul colonial a fost construit de-a lungul unei singure strazi, paralela cu malul lacului (dar la vreo 300 de metri spre interior, probabil din cauza pericolului inundarii), care se intinde pe o distanta considerabila, dinspre nord de la raul Lukuga pana cand se bifurca in capatul sudic, spre port pe de o parte si spre Colline de l’Etat de cealalta, acolo unde s-a concentrat din vremuri coloniale administratia. Strada, lata de 2 benzi, nu e asfaltata. Atunci cand ploua mai serios drumul de pamant devine un rau, cu apa trecand de genunchi in multe locuri. Circulatia e paralizata, doar cate un pieton razlet infrunta viitura, ud leoarca. De altfel, in oras masinile se rezuma la o mana de 4×4, ale catorva cetateni instariti si ale MONUC, care isi are baza langa aeroport si se aventureaza rareori prin centru. Motocicletele usoare si bicicletele sunt modul normal de transport, fara a fi prea multe. Majoritatea lor functioneaza si pe post de “taxi”. Dupa ploaie, privind la Hotel du Lac, cel mai rasarit stabiliment din centru, o cladire coloniala cu colonade, fara apa si curent, cu tencuiala desprinsa, nerenovata de pe vremea belgienilor, ne amuzam spunand ca numele hotelului nu se refera la lacul Tanganyika, pe care nici nu il vedem de aici, ci la imensul lac noroios format chiar in fata hotelului, care acopera strada dintr-o parte in alta si e adanc de jumatate de metru.

(*)

In vremea belgienilor, pe ambele parti ale strazii se inaltau doua siruri lungi de palmieri eleganti. Majoritatea au disparut demult, probabil pusi pe foc, dar siluetele celor ramasi, putini, aplecati spre mijlocul drumului, dau un aer placut peisajului, exotic, amintind de atmosfera unei statiuni litorale. Ca peste tot in Africa centrala in timpul sezonului ploios, pe marginea drumului copacii infloresc, in manunchiuri de flori galbene sau rosii, contrastand pe verdele crud al frunzelor.

Belgienii au realizat alimentarea cu energie a orasului prin hidrocentrale aflate la cativa zeci de kilometri. In timpul razboaielor lungi, pentru aceste puncte strategice s-au dat lupte, ele ramanand mult timp nefunctionale, distruse. Centrala cea mai apropiata de oras a fost recent repusa in functiune de catre SNEL, compania electrica nationala, dar la momentul vizitei noastre ea nu functiona din cauza unei piese stricate. Sa aduci o piesa masiva de schimb pana aici poate dura si cateva saptamani. Oamenii se descurca insa cum s-au descurcat si pana acum – cu generatoare, cei care isi permit, sau cu lampi cu petrol si lumanari. Sau se culca o data cu soarele si se trezesc o data cu prima geana de lumina, modul cel mai natural si probabil cel mai raspandit de reglare a ritmului vietii pentru cei mai putin avuti.

Nu putem vorbi despre apa la robinet. Hotelurile noi au pompe electrice, pe care le pornesc o ora pe zi. Momentul cel mai bun ca sa faci un dus rece rapid, altfel, in restul timpului, te speli la galeata. De altfel, si curent electric, la hotelurile de lux, ai in jur de 2 ore pe seara, mai mult e risipa deja, pentru ca e greu de adus combustibil pana aici.

Problema apei e una spinoasa. Fara curent electric te poti descurca, dar apa netratata, adusa cu galeata din lac sau din rauri, genereaza boli. Epidemiile de holera nu sunt rare pe-aici, din pacate. La un asemenea volum de populatie, sarcina de a asigura apa curata pentru baut e coplesitoare, dar si esentiala. In ultimul timp, de cand zona e mai stabila, s-au instalat, cu sprijinul MONUC si al unor ONG-uri, tancuri de apa, de 2000 sau 3000 de litri, in diverse cartiere ale orasului. Ele sunt intretinute si reumplute, incercand sa asigure cel putin apa potabila a populatiei din jur, desi am dubii ca reusesc.

************

Am locuit timp de 3 nopti in Quartier Dav. Cartierul rezidential al orasului, asezat la nord-est de centru chiar pe malul lacului, a fost stabilit in zona depourilor din perioada coloniala. Aici era capatul liniei de tren care lega Albertville de restul tarii. Sinele traverseaza centrul, trec pe langa stadion si prin cartier, oprindu-se intr-un hangar imens, plin de gunoaie, cu acoperisul zdrentuit, pe care scrie “Tabernacle de Kalemie” cu litere usiase negre si decolorate, desi nu are nimic in comun cu un loc de rugaciune. Inauntru zace o locomotiva ruginita, veche de vreo 70 de ani, purtand inscriptii in Afrikaans. Liniile de tren sunt acoperite de pamant si iarba, le pierzi din vedere pe alocuri pe distante de zeci de metri, trec pe sub case si pe sub drumul principal, rasarind din cand in cand, cat sa te impiedici de ele cu mirare si sa-ti dea prilej de reflexie – pe aici, demult, era forfota mare, trenurile veneau si plecau, se descarca marfa, misunau pasageri, doamne albe imbracate elegant, domni la costum se urcau in vagoanele de pasageri pentru a merge la Elisabethville unde aveau afaceri.

Locuiam aproape de Stade Sendwe, stadionul mare al orasului, si in drum spre centru treceam tot timpul prin mijlocul jui. Mai putin dupa ploi, cand tot stadionul devenea si el un lac. Stadionul are o tribuna din beton, care nu mai are scaune, dar pastreaza inca pe fatadele albe reclame pictate la diverse produse. Reclamele sunt decolorate, totusi nu par foarte vechi, in orice caz nu de 60 de ani. In Congo este intotdeauna dificil sa datezi ceva – o cladire, un obiect, o inscriptie. Cele ramase din timpurile coloniale nu au fost indepartate, au fost doar lasate sa dispara, sa se naruie, sa fie acoperite de pamant sau inghitite de jungla. Intre timp s-au construit alte cladiri, de-a lungul strazii s-au ridicat cosmelii din pamant sau ciment, varuite cu alb si pictate de artisti locali cu tot felul de desene sugestive (capete negre zambitoare si tunse, pentru “coiffeur”, o cutie de sardine si un pachet de tigari pentru un chiosc “cu de toate”, o farfurie pe care e intins un peste prajit, pentru un restaurant…)

(*)

Cand pamantul era uscat, pe stadion erau intotdeauna grupuri de tineri, care exersau cu mingea. Fete si baieti. Pascal, baiatul care ne-a fost ghid in acele zile, mi-a aratat o fata, imbracata in rosu, cu jambiere lungi pana la genunchi, cu codite impletite. Purta mingea cu eleganta si naturalete, exersand printre jaloanele improvizate. “Noi o numim Ronaldinho. Stiu ca asta e nume de baiat si ea e fata, dar e mai buna la fotbal decat toti baietii…” Fotbalul e indragit de toti si e luat in serios. Intr-o ocazie, pe un maidan, m-am pomenit cu mingea la picior si am intrat in hora, incercand un sut. Mingea aici e facuta din bucati de cauciuc cusute sau lipite intre ele, apoi legata cu sfori care o tin sa nu se destrame. Am fost intotdeauna foarte slab la fotbal, dar atmosfera era captivanta, asa ca am dat in minge cu putere. Sfera aproximativa din resturi de cauciuc a prins o energie nebanuita si a tasnit cu viteza uimitoare in cu totul alta directie decat cea pe care o intentionam. Am inlemnit, cu un fior rece pe coloana, cand am vazut-o indreptandu-se hotarata, zburand la 2 metri de pamant, drept spre intrarea unui chiosc din beton, cu o cucoana dupa tejghea, cu rafturi pline de tot felul de maruntisuri, din care multe se puteau sparge. Bila neagra a intrat cu viteza pe usa, femeia dinauntru a incremenit si ea cu ochii atintiti la bolid, iar eu deja ma intrebam daca am bani destui sa platesc jumate din marfa din magazin. Am avut noroc cu carul in acele momente, cand mingea a atins o grinda din beton care sprijinea tavanul si a ricosat cu putere pe exact aceeasi traiectorie pe care intrase, fara sa loveasca nimic altceva. Am rasuflat si eu usurat, de acum mandru de “golul” inscris, am facut cu mana vanzatoarei care isi revenea din soc si mi-am vazut de drum, hotarat sa nu mai pun piciorul pe mingile astea artizanale, care sunt ca mustangii din preerie, salbatici si energetici, dar reticenti sa accepte orice fel de stapan.

Plajele Tanganyikai nu sunt locuri de stat la soare si balacit. Nu ca nu se poate, dar nu o face mai nimeni, doar copiii mici si goi care se tavalesc prin nisip, in timp ce mamele lor spala rufele. Totusi, plajele sunt spatii pline de viata, zona de trecere si scurtatura pentru femei care poarta lighene si galeti pe cap, pline cu tot felul de lucruri, barci de pescari si grupuri care trag navoadele din larg, fara sa se astepte la mare lucru decat un pumn de “fretains”, pestisori din neamul ciclidelor, buni pentru uscat si mancat alaturi de fufu. In larg se gasesc si pesti mari, pescuiti din barci cu navoadele, noaptea. Cand se lasa seara, barcile ies in larg, fiecare avand un felinar la prora. Pestii sunt atrasi de lumina felinarelor si se ridica la suprafata, unde nimeresc in plase.

Acolo unde locatia permite s-au amenajat un fel de terase, cu vedere la apa, unde se vinde bere si Coca Cola, si localnicii care isi permit se aduna seara, inainte de lasarea intunericului, la o vorba. Am fost la 2 astfel de “plaje”, ambele destul de departe de centru, gasind acolo o scapare din arsita amiezii, inainte sau dupa ritualul pranzului care obligatoriu avea loc in centru, la Maman Kitenge, care ne astepta. Pe plaja se intrunesc si grupurile de tineri “cercetasi”. Am stat intr-o seara sa privim un astfel de grup, care exersa navigarea dupa comenzile date de fluier. Un baiat era legat la ochi, in mijlocul cercului, si altul dadea comenzi dintr-un fluier de plastic. In functie de intensitatea si lungimea sunetului, executantul facea pasi la stanga, se intorcea, mergea inainte…

Am nimerit in Kalemie in preajma Craciunului. Nici nu se putea un moment mai bun. Toata lumea fremata si se pregatea, coruri se adunau seara in cartier si exersau cantecele, toti aveau pe buze urari de “joyeux noel”, “bonne fete” si “bonne annee”.

In Congo majoritatea populatiei se declara crestina. In orasele din est, dar si pe cursul superior al fluviului, exista o minoritate musulmana, din cauza influentei negustorilor arabi si arabizati din a doua jumatate a secolului 19. Mai sunt minoritati care isi pastreaza religia traditionala in mod oficial, dar cei mai multi au acceptat crestinismul de diverse forme, fara sa isi uite radacinile tribale. Misionarii au gasit aici un teren fertil, desi la inceputuri unii si-au lasat oasele prin jungla. Congolezii au imbratisat noua religie, devenind credinciosi convinsi, manifestandu-se cu fervoare, incorporand in viata lor ritualul slujbelor si dandu-i noi valente, specifice locului.
Catolicii au fost primii. Ei au cea mai mare catedrala din oras, chiar in centru. Si pe a doua ca marime tot ei o au, pe Colline de l’Etat, in zona administrativa. In seara de 24 o multime de oameni s-au adunat la catedrala. Slujba s-a tinut in Swahili. Un cor superb, demn sa stea in orice sala de concerte din Europa, dadea tonul, dar toata biserica stia sa cante si o facea cu patos. Si toata biserica dansa. Nu puteam sa cant alaturi de ei, pentru ca nu stiam limba si versurile, dar nici nu puteam sa nu ma misc in ritmul lor. Ritmul te prindea, te invaluia, te inalta. Aici, in orasul asta izolat intr-o tara ravasita si plina de probleme, comunitatea intreaga pulsa la unison ca o inima mare, vestind bucuria de a fi viu. Am fost si eu acolo cu ei si m-au acceptat natural, ca pe un frate alb, venit din alte zari, de peste mari.

Centrul orasului vazut de pe lac. Catedrala e cladirea alba din centru-stanga.

In seara aceea as fi stat pana la sfarsit la slujba, dar Pascal avea alte planuri pentru noi. Trebuia sa scoatem surorile si verisoarele lui intr-un club de noapte. Singura atractie a acestei tarasenii, pentru noi, era ideea unei escapade intr-un local de noapte in Congo. Nu ne-am fi gandit sa facem asta pe cont propriu, nu parea o optiune rezonabila si sigura pentru doi albi aflati la capatul lumii printre sute de mii de oameni saraci, traumatizati de un razboi recent, care inca da tarcoale prin padurile din jur. S-a dovedit a fi o experienta deosebita, fiind in mijlocul unui grup de tineri care ne-au introdus in atmosfera locului, simtind normalitatea si naturaletea distractiei lor si fiind mult mai putin bagati in seama decat ne-am fi asteptat. Ne-a costat toata treaba cateva beri, pe care a trebuit sa le cumparam lui Pascal si surorilor lui mai marisoare, fete normale si cuminti, cu un amestec de sfiosenie si indrazneala pe care il gasesti oriunde in lume. Pentru fetele congoleze albii sunt o oportunitate si o prada ravnita, dar nu in mai mare masura decat in alte parti ale lumii, sau decat ar fi occidentalul cu bani in Romania. E recomandabila totusi prudenta. In Congo, incidenta infectiei HIV e semnificativa, desi mai mica decat in tari precum Zambia sau Rwanda. Probabil incidenta mai scazuta se datoreaza faptului ca populatia se misca mai putin (problemele de infrastructura rutiera facand deplasarile dificile) si datorita unei culturi a familiei mai rigide si mai sensibila la barfa comunitatii decat la vecinii lor.

De vreme ce am fost atat de brusc scosi de la slujba minunata de seara, a doua zi, in 25, am pornit sa facem un tur spiritual, pe la slujbele diverselor biserici. La biserica catolica de pe Colline de l’Etat am dat peste o slujba in care toata audienta era formata din copii. Parintii ramasesera la usa si in jurul bisericii. In apropiere am gasit Capela Ortodoxa. Comunitatea ortodoxa de la Kalemie e sub jurisdictia Patriarhiei Alexandriei. Am auzit ca au si un preot grec, un gras cu masina mare, care invarte si niste afaceri prin zona. Dar slujba de azi era tinuta de un preot negru, care canta in Swahili. Ortodocsii erau putin si jerpeliti. Cu siguranta si-au pus azi pe ei hainele cele mai bune, dar nu le-au putut ascunde gaurile si nu le-au putut reda culoarea. Fiecare biserica a prins aici ce-a putut. Cu totul altfel sta treaba in catedrala mare catolica, unde la 12 are loc slujba in limba franceza. Mult mai putina lume decat in seara precedenta, cand s-a tinut in Swahili, dar curat imbracata, cu haine noi. S-au adunat probabil cei mai instariti locuitori ai orasului. S-a cantat, corul a fost din nou la inaltime, din nou m-am gandit ca ar fi o buna afacere daca s-ar face cu ei un tur prin Europa, tinerii servanti dansau, dar ritmul nu mai facea sa se dezlantuie trupurile in dans, acum cei bine imbracati isi pastrau pozitia decenta. Am crezut ca suntem singurii albi din zona, dar la terminarea slujbei am avut surpriza sa vad doua maicute zbarcite facandu-si drum spre iesire, in directia cladirii misiunii. Se prea poate sa fie aici de pe vremea cand orasul se chema Albertville, era cel mai frumos de pe Tanganyika si era plin de belgieni bine imbracati.

Un oras de peste 200 de mii de oameni nu se rezuma la strada principala si la cateva biserici.  Stateam in Quartier Dav, intr-o zona cu case noi, cu spatiu generos in jur. Aici stau proaspetii imbogatiti (e mai greu sa afli cu certitudine, individual, exact cum si din ce au adunat bani, dar lumea spune fara echivoc: Minerale, Diamante, Aur…) Dar ca sa intelegi Kalemie trebuie sa mergi mai departe. Quartier Kabalo, la est de centrul orasului, se intinde pe locul vechiului cartier rezidential belgian. De-a lungul drumurilor desfundate, pline de noroi si capre care vagabondeaza, se intind siruri de case trase la indigo, in stil european, ridicate prin anii 30. Sunt case mari, fara etaj, ridicate probabil de autoritatile coloniale pentru cei care munceau la Albertville. Acum, tencuiala lor e cazuta, fundatia e innecata in balti imense, iar oamenii ies in fata lor si-ti striga, zambind, timid: “J’ai faim !” Mi-e foame ! E un tip de cersetorie neagasanta, dar trista.

(*)

Dupa ce treci de cartierele centrale incep ulitele cartierelor fara nume, care urca abrupt pe pantele dealurilor dinspre est, de-a lungul carora se insira colibe de lut cu acoperisuri de paie, copii multi in haine pline de gauri, oameni cu priviri blajine, raspunzand politicos la Bonjour, mirati sa vada un alb in fata casei lor. Atunci cand ploua toate aceste cartiere imense, care se intind mult spre est peste dealuri, sunt complet izolate de centru, pentru ca potecile abrupte se transforma in suvoaie de noroi.

(*)

Kalemie a fost pentru mine experienta autentica a unui oras congolez si ma bucur ca am fost obligat de orarul vapoarelor sa stau aici 3 zile. Dintre celelalte in care am stat, Lubumbashi e un oras mai apropiat de modernitate, iar orasele din nord-est (Uvira, Bukavu, Goma) sunt mai usor accesibile si pline de soldati MONUC si lucratori la ONG-uri, asta facand ca oamenii sa fie obisnuiti cu strainii si putin pervertiti de asta. Acolo, copii alergau in ceata dupa noi strigand “Monic, monic… (de la MONUC porbabil), Money ! Cinq cents francs ! Biscuit ! Stilo !” Dar in Kalemie am simtit de cele mai multe ori o apropiere foarte naturala a localnicilor fata de noi. Eram straini, dar in primul rand oameni ca si ei, care aveau povesti de spus si voiau sa asculte istoriile locului, care beam si mancam ca si ei, cu ei, dansam, cantam si mergeam la biserica, jucam fotbal si priveam undele lacului la asfintit, ca si ei, cu ei…

Se prea poate ca ceea ce am vazut la Kalemie sa fie ultimele imagini ale unei epoci. Lucururile se vor schimba in bine, drumurile se vor reconstrui, trenurile vor circula din nou, strada principala va fi asfaltata, macaralele din port se vor misca iarasi si Colline de l’Etat va vedea grupuri de turisti care vor face poze in voie, fara sa fie agasati de nimeni. E doar o chestiune de timp. Kalemie va deveni din nou Perla Tanganyikai.

——-

Nota: Pozele marcate cu (*) sunt facute tot in Katanga, DRC, dar NU in Kalemie. Le consider totusi reprezentative pentru viata si oamenii despre care am vorbit mai sus. A face poze in centrele oraselor in DRC e un sport foarte periculos, pe care l-am practicat cu prudenta. Am facut-o atunci cand conditiile de securitate erau cert de partea noastra.