Moartea spiritului cascadei

Scris de Daniel in iunie 24th, 2014

(Uganda, decembrie 2013)

In 1962, J. H. Speke a dezlegat un mare mister al geografiei, problema care chinuise invatatii de mii de ani incoace, inca din timpul faraonilor: Unde sunt izvoarele Nilului ? Nilul care iese din lacul Victoria, incepandu-si lungul drum spre nord, nu e un paraias. Volumul de apa e de la inceput considerabil.

Pe timpul lui Speke, Nilul incepea cu o cascada, chiar la iesirea din marele lac Victoria. Ripon Falls, numita asa dupa George Robinson, marchiz de Ripon, oferea o priveliste spectaculoasa. Iata cum o descrie Speke insusi:

“It was a sight that attracted one to it for hours. The roar of the waters, the thousands of passenger fish leaping at the falls with all their might, the fishermen coming out in boats, and taking post on all the rocks with rod and hook, hippopotami and crocodiles lying sleepily on the water [..], made in all, with the pretty nature of the country—small grassy-topped hills, with trees in the intervening valleys and on the lower slopes—as interesting a picture as one could wish to see”

ripon1

Cascada Ripon in sec XIX

Cascada Ripon a disparut in 1954, impreuna cu cascada Owen din aval, atunci cand barajul Nalubaale ( sau “Owen Falls Dam” ) a fost finalizat. Cascada, cu pragurile sale de stanca, avea un rol de reglaj al supraplinului lacului, mecanism natural care s-a pierdut odata cu barajul. Acum, Nilul iese lin si cu un debit relativ constant din lac.

Ceva mai jos pe rau, inspre nord, cascadele Bujagali au inceput sa fie cunoscute publicului odata cu dezvoltarea turismului in Uganda. Lantul de cataracte a devenit de prin 1995 un punct major de atractie pentru turismul de aventura, un centru pentru rafting si kayaking cunoscut in intreaga Africa. Dar daca pentru turistul alb Bujagali a fost o descoperire recenta, localnicii stiau de multe generatii ca in cataracte traiesc spirite puternice, spirite ale apei care cer sacrificii periodice. Nabamba Budhagali are 84 de ani acum si este al 39-lea, in linie genealogica directa, paznic si gazda a spiritului cascadei, un fel de preot-vrajitor in care spiritul Bujagali se intrupa, inainte de 2012. Atunci, in 2012, spriritul Bujagali a murit, desi Nabamba Budhagali a continuat sa traiasca.

Din 2007 in aval de cascade a inceput constructia unui nou baraj. Protestele firavei industrii turistice din zona nu au avut nici un ecou marcant. Protestele comunitatilor traditionale si a Spiritului Cascadei nu au schimbat nimic. Tara era insetata de energie, barajul era o necesitate strategica, asa ca in 2012 toata zona a devenit un lac de acumulare, cascadele disparand in adancuri pentru totdeauna si spiritul disparand o data cu el, lasand linia genealogica a batranului vrajitor fara obiect. Si asa, de la o zi la alta, intruparea spiritului a devenit un simplu vraci local, la care din cand in cand inca mai vine cate o baba pentru vreun descantec si vreo amuleta din ierburi si gheare de pasari de padure.

 

1

Lacul Bujagali

Disparitia cascadelor Bujagali nu a insemnat stingerea industriei turistice bazate pe rafting, ci mutarea ei, la cativa zeci de kilometri mai jos pe rau, la cataractele Itanda. De fapt, aici nu mai este un sector compact de cascade, ci 6 cascade de diverse marimi si grade, insirate pe o lungime destul de mare, intre care apa Nilului curge lin pe distante de kilometri.

O tura de rafting pe Nil dureaza circa o zi, cu toate pregatirile necesare. E o experienta deosebita, diferita fata de alte ture de rafting din lume datorita volumului mare de apa si a pragurilor destul de inalte peste care se trece, ceea ce garanteaza ca te vei rasturna de cateva ori, dar in acelasi timp reduce riscul de accidente, dat fiind ca pana la marii bolovani de pe fund ai cativa metri de apa. Cu toate stradaniile celor care vasleam si a carmaciului experimentat, tot ne-am intors peste cap de 3 ori in ziua in care am parcurs cataractele in barca de rafting.

 

image001

 

image002

 

image005

 

image006

 

image003

 

image004

 

image007

 

image008

Istoria casecadelor din amonte se va repeta in curand si pe acest sector. Constructia barajului Isimba, la 40 km sud de Bujagali, a inceput in toamna lui 2013. Constructorul este o companie chineza, iar banii provin din imprumuturi acordate de China si India. Cand hidrocentrala va fi operationala, cel mai devreme in 2017, va produce 183MW. Iar barajul va forma un lac lung, care va acoperi sectoarele de cataracte pe care am vaslit acum.

Ghizii nostri sunt ingrijorati si ne cer sa ii sprijinim in orice forma, sa semnam petitii si sa facem scandal, ca hidrocentrala cea noua sa nu mai fie construita, sau macar sa fie mai mica decat s-a preconizat in proiect. Odata cu barajul, raftingul pe cursul superior al Nilului va ramane doar o amintire. Mai jos de Isimba pragurile sunt mici si rare, iar drumurile proaste si distanta mare de la ultimul oras vor ingreuna si mai mult afluxul turistilor. Dispare astfel nu doar o oportunitate de agrement, dar si o afacere de care se bucura acum companiile care se ocupa de cele cateva “river camps” de la nord de Jinja. Ghizii locali vor ramane fara obiectul muncii, echipa de kayaking a Ugandei va pierde cel mai bun loc de antrenament, multi sateni isi vor vedea campurile inundate. Putem vedea problema prin ochii unuia din ghizii nostri, Juma.

Pentru autoritatile ugandeze, hidrocentrala de la Isimba nu este optionala. Tara are o teribila nevoie de energie electrica si Nilul va fi victima sigura, pentru ca e singurul rau substantial al tarii pe care are sens sa faci hidrocentrale.

Majoritatea ugandezilor traiesc si acum fara curent electric. Cat se produce acum e prea putin ca sa ajunga peste tot, sau la toata lumea, iar daca ajunge, e prea scump. Dezvoltarea industriei sau a oricarui mijloc de productie este franata de lipsa sau costul energiei electrice. Am trecut adesea prin localitati mici care erau racordate la reteaua de curent, dar nici un fir nu cobora spre locuintele oamenilor. Seara totul era cufundat in bezna, desi firele de curent treceau pe deasupra capetelor lor. “E mult prea scump” – ne spuneau oamenii, “nu ne permitem sa platim curentul”.

Un singur nou baraj nu va rezolva o problema nationala. Dezvoltarea tarii va cere imediat si mai multa energie. Noile locuri de munca disponibile in timpul constructiei, estimate la vreo 3000, vor fi accesibile doar in mica parte localnicilor care nu stiu decat sa dea cu sapa, iar compensatiile guvernului e probabil sa nu conteze prea mult fata de pierderea terenului agricol sau chiar a nevoii de a-ti muta coliba de lut. Iar pentru cei care traiesc din turism, nu va mai fi nici o compensatie. Cei care pot, se vor reinventa, lacurile de acumulare pot fi folosite pentru alte tipuri de sporturi acvatice iar peisajul frumos din jur va putea fi mai mult exploatat pentru mountain biking si calarie, asa cum deja incepe sa fie. Barajul va deveni un nou pod peste Nil. Autoritatile spun ca asta va avea un impact semnificativ in dezvoltarea regiunii pe termen lung.

Ca peste tot acum in Africa, evolutia inseamna si distrugere. De multe ori, distrugere inainte de a investi timpul si banii pentru a conserva.

In inima Africii la izvoarele Nilului, sau la noi in vaile din Carpati, foamea noastra de energie transforma natura pentru totdeauna. Schimba ecosisteme, altereaza peisajul, stramuta oameni si distruge afaceri, cum sunt cele bazate pe turism pe Nil. Dar ne putem opri ? Putem face altfel, inainte ca toate Spiritele Cascadelor  sa dispara ?