Warning: Undefined variable $show_stats in /home/xenofon/public_html/wp-content/plugins/stats/stats.php on line 1384
 

Ani Turcia Kurzi armeni Armenia Anatolia

...now browsing by tag

 
 

Ani – pietre vorbitoare si insangerate

sâmbătă, octombrie 24th, 2009

(imagini si impresii din Mai 2008)

In Estul Anatoliei nu sunt multe resurse naturale. Doar una abunda, o gasesti peste tot: Pietrele. Daca iti plac povestile, vino aici, pentru ca aici nici o Piatra nu stie sa taca si fiecare din ele stie o istorie.

Fiecare a vazut o mare armata trecand, sau a fost parte dintr-un zid de cetate, dintr-un templu inchinat zeilor, dintr-o biserica, moschee, palat, caravanserai, sau a fost imbibata cu sange in vreo batalie sau a fost arsa in focul pus de cuceritorii unui oras.

Daca as scrie doar popoarele, imperiile, regatele si emiratele care s-au perindat pe aici, lista nu ar incape pe inaltimea ecranului pe care te uiti acum… In jurul izvoarelor Tigrului si Eufratului au construit cetati sau le-au distrus Urartienii, Arameenii, Assirienii, Persii, Macedonienii, Seleucizii Carduchii,Romanii, Bizantinii, Armenii, Arabii, Hamdanizii, Georgienii, Selgiucizii, Artukizii, Ayyubizii, Ilkhanizii, au trecut pe aici “cei cu oile albe” Ak Koyunlu, “cei cu oile negre” Kara Koyunlu, s-au instapanit Otomanii si s-au aventurat chiar Rusii pentru o scurta perioada. Si altii, multi altii, fiecare lasand, dupa interes si pricepere, cetati, palate, traditii sau moarte.

Aici, unde acum pastorii saraci isi pasc oile slabe printre bolovani si isi incalzesc coliba cu balega uscata pentru ca padurile au disparut demult, aici, in Estul Anatoliei, Istoria e atat de densa incat o simti in plamani cand respiri. Cand privesc un deal, din care siruri de bolovani din fundatia unui zid antic rasar ca niste oase rupte dintr-o fractura deschisa, stiu ca de fapt ochiul ma inseala, ca ceea ce vad e doar o pojghita peste realitate, asa cum e foaia subtire, uscata si murdara peste o ceapa.

Inlaturand straturile succesive ale aparentei, cautand sensuri in pamantul batucit de curgerea istoriei si in sufletul oamenilor locului, ajungi sa descoperi chei nebanuite spre usi pe care, poate, nu te gandeai sa le deschizi.

Aici, la ani lumina departare de Sultanahmet si Taksim sau de plajele private ale Antalyei, vezi Turcia cealalta, cea ascunsa turistului grabit, Turcia care niciodata nu se prezinta in pliantele agentiilor de turism. Turcia complicata, rupta in doua, pe care o stiai tasnind cu avant spre modernitate dar pe care aici o vezi prinsa in nisipurile miscatoare create de vendetele istorice neconciliate si de lipsa de perspectiva a celor multi, care nu au mai nimic si pe care nu-i asculta nimeni.

Aici, in Est, vezi ce separa Turcia de azi de visul de a fi parte a Uniunii Europene. Nu granita cu Iranul sau cu Siria sunt piedicile majore, chiar daca asta spune CNN. Piedica majora nu e nici Islamul, chiar daca unii exaltati isi fac un argument penibil din asta in parlamentul european.

In Est se afla Ani, chiar acolo unde Turcia se termina printr-un gard cu sarma ghimpata prin care vezi pamantul Armeniei. In secolul 12 Ani avea peste 100.000 de locuitori, era o capitala infloritoare, rivalizand cu Constantinopolul si Bagdadul. Ani a fost capitala a regatului Armeniei sub Bagratizi in secolele 10-11, traindu-si atunci perioada de glorie. Ulterior, posedata succesiv de cuceritori vremelnici, s-a depopulat treptat, ramanand acum un intins camp pietros, din care rasar doar ramasitele celor mai trainice cladiri de demult.

Asta a mai ramas:

campul de piatra

Ani, fosta capitala armeana, se afla in Turcia, ca si muntele sfant al armenilor, Araratul. Granita dintre tari e inchisa, dar armenii pot vedea peste gard locurile pe care le considera inca de drept ale lor.
Pana de curand, la Ani se ajungea doar dupa ce depuneai o cerere si obtineai un permis din capitala provinciei, din Kars, fotografia ruinelor era interzisa si un granicer turc te escorta pe campul de piatra. Din 2004 regimul s-a relaxat. Poti acum sa te plimbi liber prin vehciul oras si sa faci cate poze poftesti. Oricum, turistii sunt atat de rari incat nu risti prea mult sa iti intre altcineva in obiectiv, in orice parte l-ai indrepta.

Zidul vechiului oras, care a suferit o restaurare acuzata de multi ca fiind distructiva si rau voitoare, pentru ca a folosit materiale noi, pietre cu o textura care nu cadreaza cu contextul original si tehnici de fasonare industriala, nedisponibile in secolul 10 ( restaurarea se vede in dreapta la baza turnului si la zidul din stanga imaginii):

zidurile

Catedrala, finalizata in 1001 AD, opera a arhitectului Trdat

catedrala

Biserica lui Tigran Honents, un negustor bogat care a ridicat-o in 1215 AD. In spate e canionul raului Akhurian, care separa cele 2 tari. In fundal, Armenia.

tigran_honents

Moscheea Minuchir, secolul 11 AD:

minuchihr

Biserica Sf. Grigore, construita in sec. 10 AD,  biserica a familiei Abughamir

sfgrigore

In versantii abrupti care inconjoara platoul au fost sapate grote cu diverse functionalitati – depozite, morminte sau chiar locuinte:

pesteri

Aici la Ani bisericile vechi armenesti si ruinele celor georgiene stau langa ramasite de moschei si caravanseraiuri. Aceasta intrepatrundere a fost caracteristica Anatoliei timp de secole, nu fara incidente dar cu intelepciunea intelegerii ca sansa unei vieti pasnice si a mersului inainte e data de acceptarea celui de langa tine. Toate astea s-au spulberat in sange intre 1915 si 1920. Sangele curs atunci pateaza inca sufletele oamenilor, de ambele parti ale granitei. Turcia a scapat de armeni si armenii au incetat sa mai fie o mare natiune, cu un vis maret – de a reconstitui Armenia Mare din vechime. Bisericile armenesti care impanzesc nord-estul Turciei s-au ruinat sau chiar au disparut cu totul.

Problema turco-armeana e mai complicata decat incearca sa o prezinte canalele oficiale din fiecare din aceste tari. Rezolvarea ei e una din cheile pentru mersul inainte a Turciei, dar e inca departe de solutionare. Din pacate propaganda ambelor parti continua sa intretnia zidul de ura si negare a propriilor violente din acei ani. S-a ucis mult atunci, in acei ani tulburi, de ambele parti.

La Van, intr-o seara, revenind dintr-o plimbare, am gasit in holul hotelului un grup de barbati kurzi trecuti de 50 de ani, care se uitau la televizor incordati, cu ochi scaparand de furie si aruncand printre dinti vorbe aspre. Am intrebat la ce se uita si m-am uitat si eu spre ecran. Reporteri, politisti si cetateni de rand faceau un cerc larg in jurul unei excavatii din pamantul careia ieseau oase, cranii… Era o groapa comuna recent descoperita undeva in provincie. Cei ingropati erau turci (sau kurzi, cine mai poate sti) ucisi de rebelii armeni in acei ani tulburi. Ura exista, e vie si e inca intretinuta.

Gardul care inconjoara Ani este curbat cu sarma ghimpata inspre Armenia, ca si cand turcii s-ar teme de o invazie. Dar trecand peste politici efemere, locuitorii acestor pamanturi aspre n-au putut fi niciodata tinuti in loc de garduri. De-a lungul granitei, sparturi largi, inadins lasate, permit un trafic marunt, sub ochii celor care de ambele parti stau cocotati, inarmati, in foisoare.

Puteam pune ilegal piciorul in Armenia:

gardul

LATER EDIT:

Relatiile intre Turcia si Armenia au intrat intr-o noua faza, in urma discutiilor bilaterale purtate la sfarsitul lui August 2009, in care ambele parti si-au luat angajamentul sa normalizeze situatia intre cele 2 tari. Printre aspectele discutate se numara reluarea relatiilor diplomatice, deschiderea granitei, crearea unui plan de cooperare economica si a unei comisii trilaterale (cu medierea Elvetiei) pentru a scrie o istorie „stiintifica si impartiala” a conflictului si macelului din 1915 si anii urmatori.

Un enorm pas spre normalitate. Si cu siguranta unul important pentru Turcia in directia EU. Puteti citi un articol mai vast AICI