Warning: Undefined variable $show_stats in /home/xenofon/public_html/wp-content/plugins/stats/stats.php on line 1384
 

O calatorie in timp – Episodul 2 – Urcusul in preistorie

Written by Daniel Homorodean on august 15th, 2012

(Episodul 1 aici)
(dupa 2 zile – 1 ianuarie 2012)

Urcam pe coasta abrupta a muntelui, invaluiti inca de racoarea diminetii, care in curand va lasa locul caldurii uscate sub un cer fara nori. Undeva, departe, sus, un flaut vorbeste – note lungi si note scurte scalda in succesiune muntele, iar pasaretul tace din respect, lasand doar vantul prin frunze sa ingane notele. In spatele nostru, din sat, un alt flaut ii raspunde. Apoi tace, asteptand raspunsul. Un cod ancestral, un limbaj in care fiecare nota e un cuvant, sau un simbol. Flautul de jos spune: “De aici a plecat grupul, vine spre tine. Sunt doi albi, mai e un strain fulbe si mai e unul de-al nostru, un koma”. Si cel de sus, de dupa coama muntelui, raspunde: “Am inteles, ii asteptam. Azi satul nostru a facut bere, oaspetii vin la timp” Asa imi inchipui ca vorbesc flautele, in limba lor. Asa vorbesc, probabil, de multe milenii, anuland distantele dintre grupurile de case ale oamenilor koma, legati intre ei intr-o mare familie, in muntii Alantika.

Ne-am trezit o data cu zorile, cand lumina diminetii a inceput sa biruie intunericul, dupa ce cocosii au inceput sa cante, pe la ora 5, pentru cei obisnuiti sa masoare timpul cu ceasul. E 1 ianuarie, prima zi din an. Am iesit din sacul de dormit, in coliba rotunda, din lut, prin care doua deschizaturi scunde, pe care conventional le-am numit “usi”, lasa vantul sa curga. Naghimalou, “satul cu patru baobabi”, ne-a fost gazda pentru revelion. Copacii uriasi, cei patru, strajuiesc cele cateva case, privind cu indulgenta in jos, de sute de ani, spre micile vietati care li se incurca printre radacini, generatie dupa generatie, si privind in vale, unde se deschide campia raului Faro.

 

Naghimalou - vedere spre fluviul Faro

Naghimalou - vedere spre fluviul Faro

Seara de 31 decembrie, la Hotel:

 

Cu o zi inainte ne trezisem devreme, in complexul sultanului (“lamido” – “conducatorul teritoriului”, in limba fula), la Wangai. Ghidul dat de lamido ne astepta. Issa e seful ghizilor din Wangai. Issa Komanda e un koma el insusi, dintr-o familie venita din munti cu o generatie in urma. Cu el aveam sa strabatem satele din muntii Alantika – el ii cunoaste pe toti, are rude in multe sate si cunoaste traditiile, ritmurile vietii, dar si provocarile vietii koma.

Din Wangai pana la munti sunt cateva ore de mers, intr-o zona de campie aluvionara inalta, nisipoasa, printre sate ale populatiei Fulbe-Mbororo, multi dintre ei acum sedentarizati, si prin mici sate Koma, coborati din munti spre terenuri mai fertile acum ca nu mai exista pericolul unor invazii, in fata carora vaile si culmile le ofereau protectie. Issa ii cunoaste pe toti si ne oprim in sate, sa ii salutam si sa le dam cate ceva: din banii pe care i-am dat in seara precedenta, Issa a cumparat cadouri – chibrituri, sapun si sare. Pentru satele prin care doar trecem rapid, una-doua cutiute de chibrituri sunt destul.

In satele fulbe gasim femeile si copiii, pentru ca barbatii sunt toti dusi cu turmele de vite, cautand loc de pasunat. Si mai gasim muste. Multe, lipicioase si foarte indraznete, obisnuite cu vitele si cautand un surogat. In cateva minute obosesc de la atata dat din maini dupa muste, dar celor din sat nu le pasa – mustele li se plimba pe fata si sunt alungate cu gesturi discrete doar cand se aventureaza la coada ochiului sau cand incearca sa intre in gura.

In alta parte, undeva intre sate, ne oprim la umba, asezati pe niste trunchiuri doborate. “Suntem intr-o biserica”, spune Issa. Privesc cu mirare in jur. Nu se vede nimic. “Trunchiurile pe care stati formeaza un semicerc – pe ele se aseaza oamenii cand vin la slujba. De acei tarusi infipti se proptesc tobele, si vedeti pironul batut in acel copac – de el se atarna un gong. Vedeti un sir de pietre. Acolo se aseaza corul. Si dincolo, preotul, misionarul care vine o data pe saptamana.”

Aici, ochii nu sunt destul nici ca sa vezi. Ce sa mai zic despre inteles – contam pe Issa.

– Ce e acel vas de lut urias, de vreun metru inaltime, la 50 de metri de drum, fara nici o poteca sa duca la el ? Un depozit abandonat de alimente ?

–  Nici vorba – imi spune Issa. Acela e un vas sacru. De fapt, el contine obiecte sacre, consacrate. Koma cred in zei-spirite, care guverneaza natura: zeul soarelui, al ploii, al recoltei. Fiecare are obiecte, in care esenta lor patrunde ceremonial, apoi sunt depuse in aceste vase, departe de locurile populate, ca sa nu fie tentatie pentru cei neinitiati sa se uite inauntru. Locul, precum si vasul, sunt tabu puternic – femeile si copiii nu au voie nici sa se uite intr-acolo. La ocazii speciale, barbatii intelepti ai tribului se aduna in jurul vasului. Atunci, ei vorbesc cu zeul.

Am lasat campia in urma si am inceput sa urcam vaile muntilor. Primul sat ne-a intampinat pustiu. Cateva colibe mici, rotunde, din pamant cu acoperis de paie, ridicate pe terase pe coasta muntelui.

Intrarea in Librou

Intrarea in Librou

Ne-am asezat la umbra, asteptand ca oamenii sa se intoarca de la camp – e sezonul recoltarii meiului. Meiul e alimentul de baza al koma, si e de patru feluri, dupa culoarea spicului: cel alb pentru faina de paine, cel galben pentru cus-cus, cel rosu e folosit pentru prepararea berii, cel negru pentru sosuri.

Cele 4 culori ale meiului, intr-un granar

Inainte ca soarele sa ajunga la zenit, satul a inceput sa prinda viata. Intai au venit batranii. Seful satului a primit cadourile noastre – cateva cutii de chibrituri si o pungulita de sare. Sarea e pretioasa si greu de obtinut aici – koma o prepara din scoarta unor anumiti copaci: dupa ce lemnul arde, peste cenusa se toarna apa, intr-un vas, apoi se strecoara printr-o panza. Apa rezultata, lesioasa, neagra, e adaugata in mancare.

Au venit si femeile – singura lor imbracaminte e o centura de care sunt legate doua manunchiuri de ramuri proaspete, dintr-un anume arbust: un manunchi in fata, iar altul in spate. In fiecare dimineata, aceasta “rochie” se schimba. Unii barbati poarta pantaloni scurti si tricouri, vechi, rupte. Unii batrani au ramas si ei fideli unei tinute sumare.

Sef de sat

Sef de sat

Fetita

Fetita

In arsita amiezii, s-au adunat toti pe rogojini si pe pietre, flecarind in ritm molcom si fumand pipa. Aici toata lumea fumeaza, mai ales femeile – pe cele batrane le vezi permanent pufaind din pipa, indesand-o cu tutunul pe care il cultiva – plante mici, jumulite permanent de muguri.

Repaus

Repaus

 

Cateva femei s-au retras sa faca faina – stand in genunchi, ele sfarma semintele de mei cu o piatra mare, intr-o cuva de piatra, ore la rand, intr-un ritm monoton. Genunchii femeilor au bataturi groase, de la aceasta munca permanenta.

Alesul fainei

Alesul fainei

Femeia koma lucreaza toata ziua, de dimineata pana seara, la facut faina sau la gatit. Ritmul pietrelor care zdrobeau meiul curgea neintrerupt de peste doua ore, iar eu imi framantam mintea sa gasesc o solutie la aceasta “problema” si alunecam in judecati filozofice si sociale. Il interpelez, prin Issa, pe seful satului:

– Acolo jos, in vale, la oras, se gasesc cu siguranta rasnite pentru faina, masini cu roti dintate, actionate manual, care zdrobesc boabele. Sigur puteti face economii ca sa cumparati si sa aduceti o astfel de masina aici, iar apoi, munca de 3 ore se transforma in 10 minute, si astfel femeile muncesc mult mai putin la faina si puteti sa folositi timpul mai bine

Seful se uita la mine cu compatimire.

– Femeia are rolul ei, cum a fost dintotdeauna. E treaba ei sa macine faina, in fiecare zi, cateva ore. Asa a fost la noi de la inceputul timpului. Ce s-ar intampla daca femeia ar putea sa nu mai munceasca atat ? Toate randuielile s-ar strica ! Tu zici ca femeia ar castiga timp. Si CE ar face cu el ? Ar palavragi ? Mai bine sa munceasca, asa cum a facut intotdeauna…

Koma sunt, dupa standardul nostru, primitivi. Umbla aproape dezbracati, nu folosesc banii, traiesc doar de pe urma pamantului, pe care il lucreaza cu unelte de lemn – chiar si fierul e rar aici. Colibele lor sunt mici si scunde, fara ferestre si fara horn. Cum e posibil ca o societate umana sa se pastreze intr-o astfel de stare, cand totusi sunt inconjurati de populatii mai dezvoltate, cu care au luat contact de-a lungul timpului ? Ce factor fundamental blocheaza progresul acestor oameni ?

Visand cu ochii deschisi in ritmul bataii pietrelor, ma gandeam ca timpul, pe care masina de macinat il castiga femeilor, poate fi motorul progresului. Asa a fost si in cazul civilizatiei noastre – timpul castigat induce un cerc “vicios”, vicios pozitiv: inventam ca sa ne facem viata mai usoara, deci ca sa castigam timp pe care altfel l-am munci. Apoi, acel timp il umplem facand altceva, si din nou inventam ceva ca sa facem lucrurile mai usor.

Dar Seful Koma spune NU. Nu vrem progres. Nu stim ce sa facem cu el…

In satele Koma toti tusesc, permanent. De cand invata sa umble pana cand ii rapune batranetea. Nu tutunul e principalul vinovat. Casele mici, rotunde, scunde, folosesc atat ca dormitor, cat si ca bucatarie. Focul din paie arde mereu inauntru, umpland spatiul de fum, care se scurge incet prin nuielele acoperisului, pentru ca nu exista hornuri sau rasuflatori care sa il traga. De cand cade noaptea, adica pe la ora 6 (suntem aproape de ecuator, deci ciclurile zi/noapte au 12 ore), toti se inghesuie inauntru, in coliba imbacsita, plina de fum gros. Am indraznit sa intreb si de asta:

– Vedeti ca tusiti mereu, ca fumul va face rau. Exista solutii, se poate face o rasuflatoare protejata de ploaie, in acoperis…

– Totul e bine asa cum e –  imi spune seful ( prin Issa ), mirat ca mi-a trecut prin cap sa ridic asemenea problema stupida. Nu suntem bolnavi. Asa suntem noi, tusim tot timpul. Asa a fost intotdeauna….

Pe vremuri, barbatii Koma erau vanatori si razboinici. Acum, ei duc o viata foarte linistita, pe care si-o umplu dormitand la umbra sau tesand rogojini din paie. Ei au timp si nu par sa vrea mai mult…

Impletind un cos

Impletind un cos

De aceea pentru un barbat merita sa aiba mai multe femei, pentru ca ele pot munci mai mult pentru familie, si fiecare casatorie perpetueaza o traditie de maxima importanta pentru Koma: Sarbatoarea Boului. Dar asta ramane pentru episodul urmator…

( Continuare – Episodul 3 )

 


Warning: Array to string conversion in /home/xenofon/public_html/wp-content/plugins/simple-facebook-connect/sfc-share.php on line 86
 

3 comentarii pana acum ↓

  1. C&D spune:

    foarte interesanta „LUME”!Astept urmatorul episod(ff.reusit pictorialul)

  2. Adi spune:

    cand vine episodul urmator ? 🙂

  3. Paula spune:

    Foarte (chiar foarte) interesant!

    Ma face sa ma gandesc la doua lucruri:

    1. Banca Mondiala are ca scop sa reduca la zero numarul de persoane de pe glob care traiesc in saracie extrema. De multe ori m-a frapat faptul ca „dezvoltarea”, „bogatia” sunt de fapt valori occidentale, exportate in alte zone ale globului fara pic de consultare a localnicilor, ca si cum ar fi de la sine inteles ca orice om trebuie sa isi asume aceleasi obiective. In marea majoritate a cazurilor cam asa si este, dar uite ca exista enclave umane care rezista la ideea in sine de dezvoltare.
    E un fapt care merita un pic de reflectie.

    2. Imi place intrebarea cu ce factor fundamental blocheaza progresul acelor oameni. Totusi nu pot sa nu remarc faptul ca „progres” are in sine conotatii pozitive, lucru care iar ma duce cu gandul la exportul de valori si exportul unei anumite conceptii asupra vietii, in care lucrurile este normal sa fie dinamice, in schimbare, sa „progreseze”. Daca intrebarea e formulata asa, reiese ca omenirea are o tendinta generala catre o imbunatatire a situatiei (progres), iar ei sunt exceptia irationala, intr-un fel „gresita”.

    Se pare ca pentru ei normalitatea e altceva. Cred ca si stagnarea si dinamismul sunt la fel de conforme cu natura umana (sa nu uitam ca zeci de mii de ani omenirea s-a invartit in cerc). Pentru ceea ce se intampla azi eu as folosi termenul mai neutru de „schimbare” si nu „progres”.
    Desi si asta se poate dezbate la nesfarsit… 🙂

Trimite un comentariu


Warning: Undefined variable $user_ID in /home/xenofon/public_html/wp-content/themes/this-just-in/comments.php on line 67

Connect with Facebook