(Mauritania, decembrie 2008)

Acest post nu va avea poze. El incearca sa descrie fotografia pe care n-am facut-o la un popas pe drumul dintre Attar si Nouakchott in decembrie 2008. Nu am scos aparatul foto, nu am apasat declansantorul. Dar mi-am propus atunci sa mentin imaginea in minte. O sa va spun de ce.
Dar in primul rand sunt curios daca pot sa transpun in scris acea fotografie nefacuta.

Cat vezi cu ochii, in orice directie, desert plat, cafeniu galbui. E dupa-amiaza, pe la ora 4. Spre vest ghicesti soarele, neclar , pe cerul paclos, facand bobitele de nisip sa straluceasca pe intinderea desertului, reflectand lumina. Nu e prea cald. Vreo 25 de grade probabil.Vantul sufla dinspre nord-est, nu foarte tare dar constant. Simti in gura praful ridicat de el. Il simti pe haine, pe piele. Prea fin ca sa-l poti scutura. Te inbacseste. Te acopera cu o pelicula fina si aspra.
O linie neagra-argintie taie peisajul prin mijloc, simetric, perfect dreapta, izvorata de la capatul orizontului. E soseaua. Te afli pe ea. Suvoaie subtiri de nisip traverseaza drumul de la stanga la dreapta, alergant pe suprafata de gudron la mica inaltime, manate de vant..
Un Mercedes hodorogit e oprit pe una din benzi. Tu esti pe sosea, cu fata la masina. Un Mercedes albastru, vechi de vreo 25 de ani, cu tabla lovita si indreptata cu ciocanul. Farul din stanga lipseste cu totul.
Pe partea cealalta a soselei (dreapta), cateva cladiri mici, patrate, cu acoperisul plat, date cu var, sunt motivul pentru care soferul a oprit – aici facem un popas, cei 7 ocupanti ai masinii s-au dat jos sa isi dezmorteasca oasele strivite in inghesuiala, inainte de a porni din nou spre capitala Mauritaniei, pe un drum care dureaza vreo 5 ore intre Attar si NKT.
Pe stanga, aproape de masina, un magarus jigarit se uita tamp intr-o directie imprecisa.
In fata lui, doua personaje sunt asezate pe nisip, batute de vant si acoperite de praf.
Un mos uscat si garbov, cu un turban alburiu murdar, cu o barba rara, colilie, care ii ajunge la piept, sta asezat, cu picioarele scheletice dezvelite pana la genunchi, cu mainile inclestate pe un baston scurt si noduros infipt in nisip in fata lui. Pare ca molfaie ceva cu gura fara dinti si pleoplele ii cad peste ochii care privesc si ei tamp, intr-o directie imprecisa. Din cand in cand boubou-ul albastru murdar care acopera sacul de oase e scuturat de o tuse seaca si horcaita. Am fost socat sa aflu ca are doar 66 de ani. Pare de 90, cel putin. In orice moment te astepti sa ii alunece mainile de pe baston si sa se prabuseasca fara suflare pe nisip.

Langa el e tolanita pe nisip, cu picioarele stranse sub ea, o femeie grasa, intr-o m’lahfa verde cu motive galbene, acum decolorata si murdara dar odata stridenta. Ea e fiica batranului. Femeia, mai mult puhava decat masiva, cu o fata rotunda si ochii lipsiti de inteligenta, racneste in Hassaniya spre cineva nevazut. Probabil spre cineva din Attar, sau din Nouakchott, pentru ca aici, in desert, mobilul mic si cenusiu pe care il tine stangaci la ureche are semnal ! Ea rade si urla in telefon, ca si cum cel cu care vorbeste ar fi la 3 kilometri departare in desertul deschis, nu cu telefonul la ureche pe undeva prin tara asta.

Si vantul sufla, asa cum sufla de mii de ani, acoperind totul cu praf, pana si soarele.

Am “declansat”, apoi am inchis ochii un moment si am incercat sa o developez. Mental atunci, in scris acum.

Vezi poza ? Sigur ? Daca e blurry imi pare rau, problema nu e de la focus ci de la developarea in scris.

Batranul vine din alte vremuri, demult din istorie. El vine din inima desertului, din oaza indepartata pe care nu a parasit-o toata viata. Din cortul lui, de langa camilele lui. De langa cei 3 curmali pe care ii stapaneste. Asta e tot ce are, asta a fost viata lui. Conditiile dure l-au inbatranit repede. De ce vrea fata lui sa-l care cu masina, pe sosea, la oras, cand tot ce vrea el e sa fie lasat sa moara in pace in cortul lui ? In anii trecuti se intreba ce e cu zvonurile astea, cu Orasele, cu Masinile ? De ce pleaca tinerii din oaza, unde se duc ? De ce vrea fiica-sa sa aiba o casa, de ce casa e mai buna decat cortul lui ? Acum nu se mai intreaba nimic, vrea doar sa se opreasca acest tumult in care a fost luat, inghesuit intr-o masina, si sa fie lasat sa se odihneasca… de tot…

Femeia, prinsa intre doua lumi, se adapteaza la schimbari fara sa le analizeze prea mult. E ancorata inca in desert, nu doar mental ci si fizic, tolanita in nisip si acoperita de praf. Goneste pe soseaua noua spre o noua viata, spre Oras, acolo unde fratele ei a ajuns deja, unde o cheama, sa-i arate noi oportunitati si de unde ii vorbeste la telefonul mobil pe care tot el i l-a cumparat din imensa “piata de telefoane mobile” a capitalei. Acum nu mai e nevoie sa stii sa citesti si sa scri ca sa comunici la distanta si toti maurii au telefoane mobile, pe care le butoneaza cu greutate si incetineala si la care urla, uimiti ei insisi de minunea vocii transmise instantaneu la mari departari.

Telefonul mobil nu schimba mentalitatile. “Maurul traieste in continuare cu fata spre desert”, o spun chiar ei. Mobilul e o noua unealta si un simbol, in aceeasi lume, care ramane fundamental aceeasi dar se dezvolta la periferie in orasele ciudate, pline de nisip, cu case mici, cubice, albe, aidoma corturilor din desert.

Aceasta imagine, luata la popasul din mijlocul desertului, e insasi imaginea Mauritaniei, asa cum am vazut-o eu, confuza prizoniera intre doua timpuri ale istoriei, incercand stangaci sa imbratiseze noul pastrand in acelasi timp vechiul mod de viata si mentalitatea asociata lui.
Am pastrat imaginea doar in minte, 8 luni. Am reprivit-o scriind-o acum. E la fel. Clara pentru mine. Daca nu e destul de clara pentru ceilalti, eu sunt singurul vinovat.

Despre “Fotografia mentala” am invatat prima data de la Gregor, un scriitor vagabond originar din Slovenia, care traieste mare parte din timp in “lumea a 3-a”, in casele oamenilor simpli, si scrie povesti pentru copii inspirate din lucrurile pe care le vede si le invata. Intr-o vreme, demult, scria articole pentru presa slovena si le impana cu fotografii. De la o vreme, a ales sa isi lase aparatul foto acasa, departe, in Slovenia. Il incomoda la vedere si la simtire. Face in schimb poze mentale. Pe unele le pastreaza pentru el, pe altele le transpune in povesti, in scris.

Sunt momente si situatii in care interpunerea aparatului foto intre fotograf si subiect e problematica (riscanta) sau e prea rapida (de mantuiala), creind o fotografie laconica, fara poveste. Daca te preocupa permanent sa “scoti o poza” buna, permanent cu degetul pe declansator, de multe ori intelegi prea putin din povestea pe care imaginea o spune, acolo pe loc, in contextul ei natural. De aceea si atunci cand folosesc aparatul foto prefer sa declansez dupa ce inteleg ceva din poveste.
Imaginea sustine povestea locului, dar poate fi usor deformata de perspectiva fotografului grabit, care nu a inteles-o, si descrie o cu totul alta poveste in mintea privitorului care cauta propriile reflexe mentale.

Fotografia de mai sus, fara poveste, putea evoca “exoticul”, “mizeria”, “contrastul”… Nu cred ca ar fi fost destul.

Later edit: Boubou e numele francez al vesmantului traditional maur, boubou insa se aplica la toata gama de vestminte de tip kaftan din Africa de vest. In Mauritania si Sahara Occidentala, vestmantul este numit si daraa. Linkul duce la o buna descriere a portului maur (foarte asemanator cu cel Sahraoui, la care se refera situl respectiv)

Warning: Array to string conversion in /home/xenofon/public_html/wp-content/plugins/simple-facebook-connect/sfc-share.php on line 86