(Rwanda, ianuarie 2010)

Ca fosta colonie belgiana pana in 1962, Rwanda era o tara francofona. Franceza a ramas limba oficiala a statului, alaturi de kinyarwanda, fiind folosita in administratie, media, invatata de toti copiii in scoli.

In ianuarie 2010 am intrat in Rwanda venind din DR Congo, tara in care timp de 3 saptamani am vorbit doar in franceza. Foarte multi congolezi vorbesc fluent franceza. Relativ surprinzator pentru o tara cu o lunga istorie de instabilitate si cu conditii de viata foarte grele. Acolo, franceza este lingua franca folosita in comunicare intre vorbitorii diferitelor limbi bantu – lingala, swahili, kikongo, tshiluba. Pe de alta parte, vorbirea francezei este un semn de civilizatie si clasa sociala – intelectualii tind sa vorbeasca intre ei in franceza, chiar daca toti stiu swahili. In Congo copiii vorbesc bine franceza de mici, la fel multi oameni de rand, chiar cei fara multa educatie.

Intrand in Rwanda, tara cu aceeasi cultura coloniala, mi s-a parut natural sa cer explicatii in franceza, sa folosesc franceza cand schimb banii, cand negociez o cazare, cand vorbesc cu ghidul parcului national, cand le raspund micilor cersetori. Mi s-a raspuns cu “hello” cand dadeam “bonjour” si credeam ca e un semn al unui soi de politete ciudata, pentru ca majoritatea turistilor in Rwanda sunt americani care bifeaza o excursie la gorile la un pret exorbitant. Dar la interpelatile in franceza multi raspundeau balbait sau cu greu, dupa ce isi adunau gandurile. Ghidul din Parc National des Vulcanes ne-a marturisit chiar ca si-a pierdut obisnuinta cu franceza, pentru ca el vorbeste in ultimii ani in engleza cu turistii.

Panourile publicitare transmit mesajul in kinyarwanda si engleza. Uneori doar in engleza. Semnele rutiere vorbesc si ele in engleza. Doar cele vechi mai soptesc ceva in franceza, de sub stratul de rugina. Mai gasesti restaurante unde meniul e in franceza, lumea inca mai stie limba, dar Rwanda a incetat sa mai fie “Pays des Mille Collines”. Rwanda acum este “The Land of a Thousand Hills”.

Limba engleza a inlocuit franceza in scolile Rwandei. Profesorii de franceza s-au trezit peste noapte fortati sa se reconverteasca. S-a intamplat o data cu expulzarea misiunii diplomatice franceze din Kigali, in 2006. De atunci copiii invata la scoala sa joace cricket, un sport inainte necunoscut in tara. In noiebrie 2009, Rwanda a reluat relatiile cu Franta. In acelasi timp Rwanda a devenit cea mai proaspata tara din Commonwealth. E al doilea stat care intra in Commonwealth fara sa fi avut legaturi istorice cu Imperiul Britanic. Prima a fost Mozambic, in 1996.

Francezii au pierdut definitiv Rwanda. Au facut-o pe mana lor. E rodul si consecinta unui tip de judecata coloniala care a tinut Africa franceza legata de picioare pana in anii 60 si a continuat sa ii dea cu biciul peste picioare si dupa, dar peste cearceaful ud ca sa nu lase urme vizibile de sange, asa cum faceau plantatorii pe mosiile lor cu lucratorii negri. Pana in 1994, cand a curs atat de mult sange incat Rwanda a devenit o mare balta rosie. In care din nou au dat cu bata francezii, pentru ultima oara.

Francezii au fost prieteni cu guvernul Habyarimana, chiar si in perioada evidentei radicalizari hutu. Pentru africani in general Statul este dusmanul- un organism corupt, opresiv. Dar politica Frantei si Chinei in Africa a fost de multe ori sa se alieze cu Statul si sa il intareasca. Consilierii militari francezi i-au antrenat pe viitorii artizani ai macelului din 1994, armele franceze au continuat sa fie vandute armatei rwandeze, aceleasi arme care au ucis apoi uriase multimi de oameni. Dupa pornirea masacrului, militarii francezi au organizat operatiuni de evacuare ale albilor, dar i-au lasat pe localnici sa fie omorati. Spre finalul genocidului, in iunie 1994, cand trupele RPF-ului lui Kagame controlau deja o mare parte din tara, trupele franceze s-au desfasurat sub Operatiunea Turquoise, formand “un perimetru de securitate”, in care crimele au continuat, iar genocidarii hutu si-au gasit adapost, respiro pentru reorganizare si un tunel pentru refugierea in DR Congo, unde au mutat baia de sange, pentru inca 16 ani, pentru ca nici acum nu s-a incheiat.

Dupa atatia ani, rwandezii nu mai au mari pretentii de la Franta. Vor doar o recunoastere a rolului jucat, vor o declaratie de regret. Dar Franta nu regreta si continua sa acuze la randul ei, aratandu-l cu degetul pe Kagame ca vinovat, actualul presedinte al Rwandei, tutsi, conducator al armatei care a invins militiile hutu. Kagame ar fi organizat asasinarea lui Habyarimana, care a fost scanteia mult asteptata de genocidarii hutu. E posibil sa fi fost asa, dar nu schimba cu nimic rolul Frantei.

Soldatii de sub drapelul Frantei au mai calcat stramb in Africa in perioada recenta. Un astfel de exemplu este Operation Licorne din Cote d’Ivoire. Ivorianul Alpha Blondy ne spune AICI ce parere au compatriotii lui (si nu numai) despre “Armee Francaise”.

Intoarcerea spre zona vorbitoare de limba engleza si spre Commonwealth are ratiuni practice. Tarile din estul Africii – Tanzania, Kenya, Uganda, formeaza Comunitatea Est Africana, o uniune vamala care aspira sa devina o federatie statala – o uniune monetara, piata comuna, organisme comune legislative si de reprezentare, o uniune politica, un presedinte comun . Rwanda face parte din aceasta comunitate din 2007. Burundi a ales aceeasi cale. Rwanda e membra a “Comunitatii tarilor marilor lacuri” (CEPGL) din 1976, alaturi de DR Congo si Burundi. Dar organismul e demult caduc. Conflictele armate au distrus sansele unei uniuni a fostelor colonii belgiene francofone. Iar acum, pentru rwandezi, Congo e doar uriasul vecin bolnav de la vest, spatiu de spaime si de oportunitati banditesti.

Rwanda merge inainte in forta. Rupe legaturi ca sa cladeasca altele, schimba, viseaza, construieste.

Centrul capitalei Kigali

Dincolo de centru, cartierele capitalei…

Campuri cultivate – in prim plan, musetel

*****

In Rwanda punglie de plastic sunt interzise. Daca mergi la cumparaturi, vei primi o punga din hartie. Rwanda e o tara mica si extrem de des populata. Poluarea cu deseuri era o problema grava, iar pungile de plastic, purtate de vant, acopereau campurile, ca peste tot in zonele pre-urbane ale Africii. Dar rwandezii nu sunt ca alti africani. Toti rwandezii au in ei sadit genetic spiritul de gradinar. Au adunat pungile, le-au interzis. Orasele rwandeze sunt curate. Unde era un petec de teren viran s-a pus la punct o mica gradina. Zona rezidentiala din centrul capitalei Kigali e un mare parc, plin de verdeata, cu copaci infloriti.

Un alt program interesant in Rwanda este “O vaca pentru fiecare”. Guvernul a declarat prioritate nationala ca fiecare familie sa aiba cel putin o vaca. In fiecare zi ziarele publica articole largi despre programul de distributie a vacilor si despre cazurile de coruptie gasite si pedepsite. “Guvernatorul din provincia X a dat 2 vaci unor rude apropiate, un abuz reprobabil pentru ca respectivii aveau deja cate o vaca !” In Rwanda vaca a fost intotdeauna un pivot al structurii sociale si economice. Numarul de vaci este criteriul prin care se masura averea. Nu doar nevasta, ci chiar si etnia se masura si se cumpara cu vaci. Prin programul actual, cine primeste o vaca se bucura de ea si isi hraneste familia, dar are obligatia sa doneze viteii catre vecini. “Impartirea bunastarii”, asta e sloganul.
Rwanda e o tara foarte fertila, dar mica. Fiecare petec de pamant e cultivat, cu exceptia catorva zone rezervate ca parcuri nationale. Unde pot sa pasca sute de mii de vaci ? Ei bine, vacile rwandeze nu prea pasc. Terenul de pasunat este extrem de putin, asa ca majoritatea vacilor primesc mancarea acasa, gata taiata de stapanii care se plimba cu macetele pe campuri si pe dealuri si aduna verdeata.