(Camerun, decembrie 2011)

Demult, tare demult, pe cand pe platourile muntilor Mandara erau stapane turme mari de capre salbatice, pe cand foarte putini oameni isi facusera salasul acolo, vanatorul Sîkî a pornit in cautare de carne frageda, din vaile care acum apartin Nigeriei, urcand inspre turnurile de stanca ramase de la vechii vulcani.

Isi facuse salas intr-o grota de pe muntele Rhum, si facea prapad printre caprele inca neobisnuite cu acea vietate cu doua picioare care sloboade inspre ele sageti cu varfuri mortale.

Seful unui sat din vale, intrigat de focul care se vedea seara de seara arzand in grota de pe munte, si-a trimis cativa supusi sa vada ce se intampla, cine e strainul care s-a aciuat pe inaltimi. Iar cand oamenii au ajuns, Sîkî i-a intampinat cu carne proaspat prajita si le-a spus:
– Fratilor, ia vedeti ce loc bun e aici ! Animale din belsug, si nimeni nu ne supara. Aici suntem liberi, sa ne asezam si sa vanam, sa cultivam pamantul si sa mancam fructele baobabilor din jur. Nu va mai intoarceti in satul in care sunteti doar un pic mai mult decat sclavi. Ramaneti aici cu mine, sa facem impreuna un sat nou !

Si asa s-a nascut satul Rhumsiki, la poalele muntelui Rhum, unde din timp in timp, in amintirea stramosului lor si a acelor vremuri, satenii mai urca sa indeplineasca ritualuri.

Muntii Mandara, in nord-vestul Camerunului, au pastrat de-a lungul secolelor traditiile multor populatii, unite de statutul de refugiat si numite generic Kirdi, “pagan”, de catre cei care s-au instapanit in campie in secolele 17-18, Fulanii veniti din nord, purtatori ai Islamului, inflacarati de Jihad. Din calea lor, triburile locale care au refuzat asimilarea s-au retras in munti, fortificand zonele stancoase si rezistand – muntele Rhum a fost o astfel de fortareata, cu palisade si gramezi de pietre pregatite pentru a fi rostogolote inspre calaretii care veneau in raiduri la vanatoare de sclavi. Kirdi au rezistat in munti, pastrandu-si religiile, limba si obiceiurile pana acum. Sau, cel putin, pana de curand…

Tribul Kapsiki, care stapaneste zona presarata de piscuri de bazalt in care se afla si Rhumsiki, numara 24 de sate. 12 in Camerun si 12 in Nigeria. Granita e la doar 3 kilometri de Rhumsiki. O granita stiuta, marcata de piscuri si vai, dar nu o bariera – oamenii locului o trec liber, pentru a vizita rudele si prietenii de dincolo, asa cum au facut-o intotdeauna.

Colindand dealurile din jurul satului, in cautare de noi perspective asupra peisajului fantastic, gasesti in iarba, departe de case, ciudate alcatuiri din pietre, mormane frumos aranjate incununate de cate un vas de pamant ars, sau de cioburile ramase dupa trecerea timpului. Acestea sunt morminte. Din timpul vietii omul Kapsiki isi alege un loc. Poate fi aproape de casa, sau langa campul lui, dar de cele mai multe ori e pe o coasta de deal, de unde spiritul lui va privi mereu satul si viata urmasilor lui, si in fundal va avea uriasii de piatra desenati falnic pe cerul senin. Oamenii nu sunt ingropati, ci legati ghemuiti pe pamant, apoi acoperiti cu pamant si pietre, intr-o alcatuire atenta. Aranjamentul pietrelor din varf si felul oalei de lut de deasupra e un limbaj, care are diverse semnificatii. Cel care trece pe langa mormant afla, citind aceste semne, daca acolo zace un barbat sau o femeie, si cati copii a avut raposatul.

 

50% dintre kapsiki urmeaza inca religia traditionala si traieste in comuniune cu spiritele care sunt prezente peste tot, care insufla muntii, arborii si obiectele si care influenteaza mersul lucrurilor. Ele vorbesc prin intermediul vrajitorului satului, care are leacuri pentru probleme si care stie citi viitorul in urmele lasate pe nisip de crabul sfant. Acest crab consacrat e ales ritualic dintr-un parau sacru, si schimbat la fiecare doua saptamani, pentru a-si pastra vioiciunea si… inspiratia.

Din intregul populatiei, 35% au fost convinsi de misionari sa devina crestini, iar 15% au imbratisat Islamul, dupa ce doua sute de ani i-au tinut piept cu inversunare si cu multe sacrificii. Religia traditionala este inca vie, dar treptat ponderea ei scade.

Rhumsiki e un loc special in Camerun. In cele 3 saptamani petrecute in tara, tot timpul aveam impresia ca suntem singurii turisti. Foarte rar mai intalneam cate un alb, implicat in vreun ONG local. Dar la Rhumsiki e altfel – aici am intalnit turisti. Aici, in indepartatul nord, la capatul unui drum lung si greu, se aduna toti cei care viziteaza tara, pentru ca toti stiu – Rhumsiki nu trebuie ratat. Peisajul e de vina, in primul rand. Dar chiar daca traditiile ancestrale se pastreaza aici, noi obisnuinte, specifice vremurilor noastre, sunt pe punctul de a deveni “traditie” a locului.

Caracterul turistic al satului a determinat o mutatie mentala in randul multor locanici, de la copiii de-o schioapa pana la batrani. Oportunismul legat de albul care sigur are bani face ca in orice loc din sat sau din jurul satului, chiar sus pe dealuri, sa fii mereu urmat si inconjurat de copii care cer, intind mana si chiar daca sunt refuzati, repetat, continua sa urmeze strainul si sa astepte, cu ochii mari, in care citesti simultan rugaminte, iscodire si revendicare.

Cei mai mari s-au organizat pe langa locurile de cazare pentru a-si oferi serviciile de ghid, iar cei mai batrani, care odinioara chiar realizau oalele de lut si tesaturile traditionale, isi etaleaza mestesugul de parada la intersectii si te imbie cu suveniruri.

Poate nu voi sti niciodata intregul adevar cu privire la transportul public din Rhumsiki. Acest aspect e ilustrativ pentru ceea ce am receptat ca o adevarata conspiratie generala a tuturor locuitorilor. Poti ajunge sau nu cu microbuzul in Rhumsiki ? De la Mokolo, ultimul oras, sunt 55 de kilometri de drum groaznic. O masina normala se rupe in bucati. Si toata lumea, de la iesirea din Mokolo si peste tot in Rhumsiki, iti spune cu toata convingerea ca nu se poate gasi loc in autobuz decat in situatii exceptionale, poate, in ziua de targ, o data pe saptamana. Altfel, trebuie sa iti batucesti sezutul timp de 2 ore in spatele unei motociclete, pentru o gramada de bani. De altfel, motociclete are toata lumea si oricine e dornic sa te transporte. Pretul e standard, cunoscut de toti. Unii, pe soptite, ne-au spus ca ar exista microbuz. Si apoi l-am vazut si noi, o masina a companiei “Mokolo Express”, urcand in sat. I-am sarit in fata – cand va intoarceti ? Mai e loc ? Si spre mirarea mea soferul s-a fastacit, si-a dat ochii peste cap si mi-a spus ca “nu stie”. Ca “nu crede ca mai e loc”. Ca masina e deja “rezervata de oameni cu multe bagaje”. Ma intorc spre un satean care trecea pe-acolo. Se grabeste sa-mi confirme: Da da, asa e, nu exista autobuz in care sa poata urca turistul. Singura optiune e motocicleta. La pretul standard. Are el un var, daca vreau il suna imediat si putem pleca in 3 minute. Se jura ca asa e. Ei, Kapsiki, nu mint niciodata !

Asa o fi, n-am avut timp sa facem o investigatie exhaustiva si am luat moto si la intors, pentru o cursa de 2 ore care ne-a hurducat si a lipit de noi un strat gros de praf fin si rosu. Au ramas in spate piscurile lasate mostenire de maretii vulcani si urmasii lui Sîkî, care-si cauta calea intre spiritele intrupate in baobabi si noile sanse pentru capatuire aduse de curiozitatea oamenilor albi.