(DR Congo, Decembrie 2009)
Said mai cere un rand de Simba. Astea sunt din partea lui. Noi am dat masa. Baiatul care ne aduce berile danseaza in drum spre masa, in ritmul unei melodii la moda care vine din televizorul alimentat de la generator. Nu e singurul care danseaza. La o masa vecina, un altul s-a ridicat, dansand, si tovarasii lui ii tin isonul. In jurul nostru ritmul freamata in fiecare. Unul il bate cu piciorul pe pardoseala de ciment, altul cu degetele pe gatul sticlei. O fac si eu. Contagios. In usa bucatariei, un copil care abia a invatat sa umble, care a venit de-a busilea sa se uite cu ochii mari la muzungu – omul alb, a prins si el ritmul si a inceput sa danseze, razand spre noi, dand din picioare si fluturand mainile. Aici dansul se mosteneste genetic. Congolezii ies dansand din pantecele mamelor. Inima lor bate in ritm de tam-tam. Sau tam-tamul a invatat sa imite ritmul inimii congolezilor. Oricat de sarac, lovit de soarta, izolat ar fi, congolezul abia asteapta sa danseze si sa-ti transmita si tie caldura inimii lui pe care atatea vitregii au incercat, fara succes, sa o inabuse.
Berile Simba, la sticle lungi, de 72 cl, emblema Katangai, au facut un drum lung pana aici, tocmai de la Lubumbashi. Au mers intai spre sud, in Zambia, apoi pe la Pweto au intrat inapoi in Congo, au mers intr-un camion vechi, supraincarcat, cu o folie intinsa pe jumatatea de parbriz care lipseste, au ajuns pana la Moba, ultima localitate in care ajunge un drum practicabil, apoi au fost urcate pe vapor si au mai mers o noapte pe apa.
Berile sunt puse pe masa noastra nedesfacute. Le facem loc in multimea de farfurii care acopera masa pentru patru persoane. Fiecare avem farfuria noastra cu fufu, o galusca imensa din faina de manioc, pe care o rupem si o framantam cu mana dreapta, apoi modelam o inbucatura pe varfurile degetelor si o trecem prin farfuriile comune, cu legume: sombe – frunzele de manioc fierte, lenga-lenga, amarant, citronella, peste Tilapia prajit, carne de vita in sos, asezonate cu pili-pili dupa gustul fiecaruia – un amestec pe baza de chili, care iti pune gura pe jar. $2 de persoana, pentru tot chiolhanul. Chenilles, omizile prajite, sunt delicioase, dar nu se gasesc peste tot.
Aici, fiecare isi deschide singur berea. Cu dintii. Dintii superbi, stralucitori ai africanilor sunt perfect adaptati sa deschida sticlele dintr-o miscare si sa sfasaie invelisul lemnos al trestiei de zahar, gustarea lor preferata. Chiar si batranii isi pastreaza o dantura perfecta, desi nu si-o ingrijesc cu paste de dinti, periaje, detartrari. Noi, bazungu, albii, ne-am fi lasat dintii pe masa daca incercam ce fac ei, asa ca l-am lasat pe Pascal sa ne ajute cu deschisul sticlelor.
Kitenge, un urias masiv si blajin la vreo 40 de ani, se plimba printre mese, saluta pe toata lumea, schimba cate o vorba. Restaurantul, o adunatura de mese de plastic pitite intr-o curte mica interioara, se numeste Maman Kitenge, pentru ca maman, batrana patroana, e si bucatareasa sefa, si Kitenge e fiul ei iubit. De fiecare data cand venim aici ne facem drum la plecare pe la bucatarie, sa o vedem pe maman curatand usturoiul sau taind frunzele de manioc, sa ii multumim pentru masa delicioasa si sa o asiguram ca venim si maine. Ne place sa vedem fata batranei luminata de zambet. Maman a vazut vremuri mult mai grele aici, dar si in razboi oamenii aveau nevoie sa manance…
Restaurantul Maman Kitenge ne-a fost popas in fiecare zi cat am stat in Kalemie, pe malul lacului Tanganyika. Cand am aflat ca trebuie sa asteptam 4 zile pana cand vine vaporul spre Uvira, ne-am crezut prizonierii unui oras izolat, distrus, plin de mizerie, saracie si probleme. Urma sa descoperim altceva…
***********************
Am ajuns aici cu avionul, de la Lubumbashi, cu un zbor ITAB, singura companie congoleza care face ruta.
De pe tarmacul incins al aeroportului vedeam jeepul MONUC-ului, unitatile UN de mentinere a pacii din estul RD Congo, si mai vedeam o cladire care sta sa se darame, pe vremuri vopsita in alb, acum plina de gauri, pe frontonul careia se intinde inscriptia spalacita, in albastru: “Aeroport Albertville”. 50 de ani de ploi au spalat acest zid, de cand orasul nu se mai numeste Albertville, ci Kalemie. L-au punctat si gloantele diverselor insurgente, a bandelor mai mult sau mai putin regulate care s-au perindat de-a lungul timpului, de cand belgienii au plecat si au lasat Perla Tanganyikai in mana sortii.
In aceasta cladire functioneaza Imigratia, reprezentantii sarguinciosi ai Directiei (DGM), asezati la masute scorojite, din lemn, intr-o camera fara usi si ferestre, sub o treime de acoperis din tabla ruginita, care sta sa cada peste noi, pentru ca celelalte doua treimi lipsesc cu desavarsire si prin “tavan” vedem, fara oprelisti, un cer de un albastru perfect.
Directia e o treaba foarte serioasa. Oamenii ei sunt peste tot, ei vegheaza deplasarea oamenilor de colo-colo prin tara, si cu atat mai mult a strainilor, ciudatenii foarte rare aici, care sigur cauta ceva necurat (diamante, minerale ?) si in mod cert au bani la ei. Pe cand functionarii sunt platiti de mizerie si cu 3 luni intarziere, asta daca au noroc. Am fost invitati sa luam loc pe niste scaunele subrede. Prefer sa stau in picioare. Ma pregatesc de ce urmeaza, si a sta jos inseamna a slabi garda. “Care e Ordinul vostru de Misiune ?” ne intreaba functionarul din spatele unui enorm registru, privind la noi cu ochi sfredelitori. Ordinul de Misiune, legitimarea prezentei tale in tara, in orice oras. Cine esti, ce cauti, ce profesie ai, cine te-a trimis, cine te sprijina, cat stai, unde stai, unde te duci de aici, ce faci acolo…. Pentru a explica toate astea iti trebuie bani sau un Ordin de Misiune, o hartie oficiala de la autoritatile nationale sau provinciale. N-avem, dar nu putem recunoaste asta. Ar insemna ca suntem la cheremul lor, ne-ar retine pasapoartele si ar trebui sa negociem sa ni le luam inapoi. Incepe distractia – va prinde povestea ?
– Monsieur, noi, astia doi bazungu, suntem in misiune aici, suntem in relatie cu Oficiul National de Turism, cu insarcinare chiar de la directorul pe toata Katanga – am cartea lui de vizita aici, in mana, o vezi ? (chiar o aveam) Misiunea noastra este sa cercetam potentialul turistic al provinciei, pentru a promova turismul in Katanga. Ne asteptam sa primim cooperarea autoritatilor locale si vom raporta orice act care ne impiedica misiunea.
Omul a inteles, a completat cu grija actele noastre in registru, ne-a urat bun venit in Kalemie si, la cererea mea, ne-a gasit transport pe gratis pana in centrul orasului, la vreo 10 km de aeroport. Cine a zis ca oficialii iti fac probleme in Congo ?
*******************************
Pe vremuri Albertville era cel mai rasarit oras din estul Congo-ului. Era poarta de intrare in tara pentru cei care urmau sa ajunga pe uscat la Elisabethville (actualul Lubumbashi) si mai departe, la Leopoldville (actuala Kinshasa). Avea hoteluri cochete, vile frumoase, un port prosper si o gara de unde plecau regulat trenurile spre Kabalo si mai departe, spre Jadotville (actualul Likasi), pana in capitala Katangai.
Cei care ajungeau aici veneau din Tanzania, trecand lacul de la Kigoma / Ujiji. Pe aceeasi ruta a ajuns si Henry Morton Stanley, primul alb care a parcurs fluviul Congo pana la varsare. La cativa ani dupa ce l-a regasit pe Livingstone, Stanley s-a intors ca sa puna imensa intindere salbatica in mainile coroanei belgiene. A pornit de-a lungul raului Lukuga, care iese din Tanganyika aici la Kalemie si se indreapta spre vest, spre Lualaba. Inaintea lui au ajuns negustorii de sclavi swahili, negri arabizati, care au pus bazele primelor localitati moderne, aici la viitorul Albertville si mai spre vest, pana la cursul superior al fluviului Congo, la actualul Kindu.
Dupa vremurile de glorie din timpul stapanirii belgiene, Kalemie a fost teatrul luptelor din razboaiele civile incepand cu anii 60. Nu departe de oras isi avea baza Che Guevara, in perioada aventurii sale congoleze, finalizata cu atacul dezastruos asupra hidrocentralei de la Bendera, la 150 km nord.Atunci, Che a decis ca nu se poate face organizare si revolutie cu congolezii si i-a lasat balta sa se omoare intre ei, timp de inca 50 de ani.
Informatiile despre Kalemie sunt foarte rare. Pe internet nu am gasit nimic substantial. Singura descriere recenta a orasului am gasit-o scrisa de Tim Butcher, in “Blood River”, o carte care a facut inca si mai mult rau imaginii Congo-ului in occident. Sunt foarte suparat pe Butcher, care in aproape 350 de pagini a descris o imagine de cosmar a acestei tari, un iad fara scapare, chintesenta a dezastrului, simbol al marasmului, exemplu ca “istoria poate face pasi inapoi”. Cu ideea asta a plecat omul de acasa si a facut tot posibilul sa si-o intareasca acolo si sa si-o exacerbeze in scris, ulterior. Inainte de a pleca, toti calatorii cu care vorbeam pe forumuri imi spuneau: “NU te duce acolo ! Tara aia e un dezastru, citeste-l pe Butcher si ai sa vezi, e prea riscant…” etc. N-am crezut. Bine am facut. Strict faptic, Butcher a descris Kalemie corect, dar si-a pus un filtru cenusiu si pesimist peste lentila.
Kalemie este un oras mare. Cati locuitori are ? Nimeni nu ti-ar putea spune exact, nici macar aproximativ. In anii 80 avea in jur de 75 de mii, in 94 unele surse dau estimare de 101 mii, Britannica sustine insa 92 mii in 2004, pe cand in alte parti se vehiculeaza cifra 146. Ghidul Bradt ramane evaziv, insa da “un sfert de milion” ca populatie. Nici localnicii nu pot spune ceva precis, dar din cunostintele lor, au fost in jur de 100 de mii de persoane cu drept de vot la ultimele alegeri prezidentiale, ceea ce poate duce populatia reala la cel putin dublu, considerand numarul mare de copii pe care ii au de obicei congolezii.
Desi a fost devastat de razboaiele recente, mai ales de invazia rwandezilor din 1996, Kalemie a crescut ca aglomerare urbana. Tocmai razboaiele constituie, probabil, un factor, pentru ca in conditiile in care zona rurala era periodic devastata de bandele inarmate din diverse tabere orasul oferea un oarecare adapost.
E greu de ajuns in Kalemie si e greu de iesit de aici. Pe uscat drumurile nu mai sunt practicabile si sunt bantuite inca de bande inarmate. In sud, de-a lungul malului lacului, pana la Moba, exista un drum de pamant, pe care in sezonul uscat camioanele se incumeta sa il incerce. De acolo, se poate ajunge la Lubumbashi, dupa un detur lung prin Zambia. Spre vest, soseaua construita de belgieni a fost complet inghitita de padure. La fel si linia ferata. Din 2004 incoace, s-au facut unele lucrari pentru a reda in folosinta calea feroviara, s-au construit cateva poduri distruse in deceniile anterioare de razboi, s-au degajat sinele din jungla care le acoperise, dar, desi oficial se zice ca trenurile pot circula intre Kabalo, pe Lualaba, si Kalemie, nu am gasit informatii in plus si in mod cert nimeni nu asteapta trenul.
Spre nord, spre Uvira, a existat un drum, dar nu mai e practicabil.Sunt multe treceri peste rauri, iar podurile vechi au fost distruse in razboi. In plus, conditiile de securitate nu sunt cele mai bune. Zone intinse scapa inca de sub controlul armatei congoleze. Din anul asta, 2010, incepe realizarea unui proiect, pentru a construi o sosea de-a lungul malului lacului. Se preconizeaza sa fie dat in folosinta in 2012.
Deocamdata singurele legaturi de incredere sunt cele aeriene (insa ruta Lubumbashi-Kalemie-Bukavu-Goma e deservita de o singura companie congoleza, datorita cererii reduse), si cele navale, cu vapoare care circula cel putin saptamanal pe ruta Moba-Kalemie-Uvira.
Totusi, sunt semne clare ca in cativa ani drumurile se vor inbunatati si foarte probabil linia ferata va deveni operationala, ceea ce va duce la sfarsitul izolarii orasului si, ca urmare, la o transformare spectaculoasa.
(povestea continua in episodul 2 , deocamdata va las cu cateva poze, facute de pe dealul de deasupra bisericii, pentru ca in centru erau prea multi ochi si prea multe uniforme ca sa putem folosi camerele foto)
**************
Vedere spre nord
Vedere inspre sud, cu cladirile misiunii catolice in plan apropiat, si portul, in cel departat:
