Aceste pagini vorbesc despre Calatorie si Descoperire. Despre oameni si locuri. Dar si despre probleme si posibile solutii.  Despre nevoie de a cunoaste si responsabilitatea de a construi. Textul de mai jos e rodul unei provocari pe care am primit-o de la prietenul meu Sebi Florian intr-un context mai larg, in care membrii „gastii de baza” (vechi prieteni si colegi de liceu Sebi, Marcel Ionescu  si subsemnatul) s-au hotarat sa dezbata in scris diverse aspecte si idei. Demersul nu a durat mult, dar il vom relua in alte circumstante sau contexte cu siguranta – dupa vorba lui Marcel, „vom pune lumea la cale”.

Mi-e draga tema si mi-e drag ce reprezinta ea, pentru ca pentru mine Navigare inseamna Calatorie.

Cand se apropie plecarea, cand imi fac bagajul si imi bifez pe o foaie lucrurile pe care trebuie sa le iau, ma pregatesc pentru o Expeditie de Explorare, ma vad ca cel dintai conchistador care a intrat in inima verde a Amazoanelor, cu maceta in mana in necunoscutul dens. Chiar daca ma duc spe Europa, chiar daca ma pregatesc de o experienta citadina, inaintea plecarii in subconstient tot ma vad taind lianele si facandu-mi drum prin hatis, coborand vai adanci niciodata calcate si urcand culmi. Cand ma duc pe munte, imi imbrac echipamentul, suprapantalonii, bocancii, imi pun de-o parte pilotetul si coltarii cu gesturi ferme si afectuoase totodata, pentru ca ma doc la Razboi: imi lustruiesc armele, imi imbrac armura. Ma trec fiori cand imi iau haina pe mine, adrenalina imi zburda in vene chiar inainte sa plec de acasa – mergem sa luptam si sa invingem, sa dam piept cu zidul dusman, cu viscolul, cu ghiata. Cu un strigat de lupta si sabia ridicata ne vom napusti asupra masei dusmanilor si ii vom da peste cap. Asa e plecarea in Calatorie.

Cand plec, entuziasmul atinge paroxismul. Voi stiti cum va scriam atunci multi ani: PLEC !! PLEC !! Dupa atata dor de departari, de fiecare data pornesc sa-mi traiesc visul, si plecarea e inceputul acestei trairi, momentul cel mai intens, in care imi arunc rucsacul in spate, trantesc usa dupa mine si nu ma mai uit in urma.

Calatoria pentru mine e necesara ca hrana, ca apa (si stiu e inseamna sa tanjesti dupa apa, la limita constientei, tot calatoria mi-a oferit asta). Revin acasa doar ca sa plec din nou si prima luna dupa revenire e chinuitoare, pentru ca ma gandesc mereu la unde voi pleca in Expeditia urmatoare, pentru ca ma adaptez greu, fortat si frustrant la activitatea zilnica, care reduce calatoria la un meschin voiaj intre casa, birou si eventual birourile clientilor si institutiile statului care au fost inventate doar ca sa ne frustreze si mai tare.

Asadar Calatoria penru mine e o Expeditie si un Razboi.

Expeditia o vad ca o intreprindere de explorare si descoperire. De descoperire a locurilor, a oamenilor, a lucrurilor, a culturii, a sensurilor, a experientelor si a mea. Am tanjit de mic copil sa calatoresc in sensul explorarii si am avut norocul sa fiu plimbat prin muntii tarii noastre de parintii mei inca de la cea mai frageda varsta. Prima “experienta alpina” am avut-o la trei ani, cand eram prea fraged ca sa pot umbla mult pe picioarele mele asa ca lungi portiuni de drum, prin muntii Sureanu, i-am petrecut calare pe umerii celor care mi-au dat viata. Au trecut anii si am continuat sa strabat muntii nostri, sa dorm in stane, sa intalnesc oameni deosebiti, sa fac autostopul, sa fiu hurducat de benele basculantelor, umplut de praf si uleiuri, sa fiu murat de ploi reci iar apoi cand am mai crescut sa fiu lovit de viscole, sa trec puhoaie de munte cu apa pana in brau, sa dorm in culcusul zapezii in grota sapata sub cornisa, sa pun cu mare chin un picior in fata altuia atunci cand cobor de la munte dupa ce am strabatut culmile multe zile de-a randul. Coborarea a fost grea intotdeauna, probabil pentru ca apropierea de zona de confort ne slabeste, ne face sa lasam jos garda.

Cand ma gandesc la Expeditie, oriunde ar fi ea, ma vad mergand pe o creasta cu viscolul batandu-mi cu putere din fata. Mi-e drag viscolul, il astept si il cultiv, e Dusmanul care se pune inaintea mea, e cel care trebuie invins. Pe viscol si pe ploi torentiale ma simt mai puternic, uit de oboseala, nu mai constientizez greutatea rucsacului, pentru ca trebuie sa trec mai departe, sa inving, sa razbat. Varfurile in sine nu au insemnat pentru mine mare lucru niciodata. Nu am stat mult pe varfuri, nu am resimtit o victorie ci doar le-am bifat, adica “am facut si asta, am fost si aici”. Drumul spre varfuri insa e cel pentru care plec, lupta cu nametii si cu tine insuti, cand devine din ce in ce mai greu sa urci prin aerul din ce in ce mai putin, cand altii se retrag.

Cand vorbesc despre expeditie incep cu muntele pentru ca pana la 21 de ani le-am echivalat, muntele pentru mine era destinatia expeditiei prin excelenta. Ramane o chintesenta a luptei, la care ma intorc cu drag mereu. O lupta unu la unu. Dar expeditiile inseamna mult mai mult acum.

Expeditia inseamna si explorare. Sunt foarte frustrat, inca de copil, sa vad planiglobul descoperit – imi doream o pata alba pe harta, cat mai mare, care sa ma astepte, cu padurile ei virgine si triburile salbatice, cu animalele si plantele noi pentru stiinta. Am crescut citind cu aviditate tot ce am putut gasi ca si carte de calatorie, de-a lungul istoriei. “Milionul” lui Marco Polo, amintirile lui Livingstone, Darwin pe Beagle, Brehm prin Sudan, Cousteau in “lumea tacerii”, Maufrais in Matto Grosso, Mikluho Maklai in Papua, Hayerdal pe Kon Tiki, Arseniev in Ussurinsk, Henri Lhote in Tassili, si multi multi altii pe care si acum ii am aproape si ii rasfoiesc cu placere. Si marii navigatori, a coror biografie am citit-o cu invidie – Magellan, Cook, La Perousse, Bering, Bougainville.

Cuceritorii polilor si inaltimilor au fost eroii mei – Scott, Nansen, Amundsen, sau Hillary si Lionel Terray. Nu imi place sa ma raportez la modele umane dar Shackelton a reusit sa devina o exceptie. Am fost intotdeauna fascinat de taria acestui om, care a stiut sa renunte cand sortii i-au fost potrivnici pe drumul spre polul sud (pe cand Scott care a murit de foame prosteste, orbit de orgoliu), a indurat deriva in apele inghetate si un naufragiu dar peste toate, a pornit intr-un drum ingrozitor, din Insula Elefantilor pana in Georgia de Sud si peste muntii inalti, inghetati si neexplorati ai insulei, pentru a da de vasele care sa ii poata salva oamenii. Shackelton a facut acest efort urias nu pentru a gasi gloria personala, nu pentru a descoperi insule si munti noi, ci pentru a-si salva oamenii. Si cand ma gandesc la asta ma cuprinde un alt fel de entuziasm, dar la fel de mare, despre care voi vorbi mai incolo. Deocamdata ma intorc la Expeditia ca explorare si descoperire.

Am pornit de tanar in expeditii fascinat de munti, de munti tot mai inalti, care inerent erau si tot mai departe. Am bifat munti dar am descoperit culturi noi, am descoperit civilizatii si am fost socat, bulversat ca lumea e asa mare, complexa si frumoasa. Stiam asta din carti deja, dar cand am simtit pe pielea mea gusturile, mirosurile, cand am vorbit cu oamenii altor locuri, prin grai sau semne, cand am vazut ce au construit stramosii lor si ce fac ei acum zi de zi, calatoria a capatat multe alte valente.

In fiecare zi in care ma plimb in Bazarul universal ma simt o sugativa care absoarbe toata noutatea din jur, absoarbe culorile, sunetele, zambetele lasandu-le totodata acolo, pentru ca acolo le e locul, dar pastrandu-le in inima mea. Le aspir pe toate direct cu inima, care imi pompeaza sangele mai repede, si simt fizic cum toate aceste senzatii imi urca spre creier unde sunt disecate, stocate, analizate. Cand plec de acasa, Cunoasterea e o minge pe care o port usor, dar cand navighez in necunoscut, mingea creste rapid, o simt pulsand si expandandu-se, cu fiecare lucru nou care se intampla. Cunosc din ce in ce mai mult. E un drog, efectiv. Inspiratia insasi se transforma intr-un vehicol al cunoasterii, de aceea pe taramuri noi inspir adanc, avid. Si mai creste ceva. Experienta solitara in Africa a fost cea care mi-a aratat cum”cresc coaiele”. Da, in Nouakchott, in fata garajului malienilor unde asteptam sa vina o masina sa ma duca spre Bamako, privind spectacolul strazii cu aviditate si el privindu-ma inapoi cu curiozitate si o unda de interes mercantil, am avut aceasta senzatie psihica, ceva “se umfla” in mine. Era Increderea. In Africa, singur printre negri si gunoaie, prin nisip si praf rosu, Increderea s-a verbalizat ca si “coaie”, si nu vad nimic vulgar aici, nimic abject. E esenta a ceea ce intreaga lume masoara ca barbatie. Si daca barbatie inseamna ceva ea inseamna Incredere. Am intrat in Africa temator sa mananc in hrube, pe jos, cu mana nespalata din lighene scorojite, cautam un restaurant cu mese si tacamuri, cautam toalete, si cand am incetat sa le mai caut, cand ma bucuram sa fac ce fac negri din jurul meu, cand am coborat de la Tubab (omul alb) la a fi ca unul de-al lor, atunci m-am simtit Om si m-am bucurat, am intrat in casele lor si am glumit cu ei, am impartit neajunsurile drumurilor lungi, arsita in asteptarea masinii care sa ne duca mai departe, bolul cu orez, muzica lor, problemele lor sociale si politice… Am pornit singur in calatorie dar nu am calatorit singur. Si stiu demult – chiar daca nu e nimeni alaturi de tine cu care sa iei taxiul pana la gara sau aeroport, acolo departe popoare intregi te asteapta, gata sa te primeasca daca ai inima deschisa. Nu poti fi Singur decat daca vrei asta.

Mi se spune ca a pleca in calatorii cum plec eu e periculos.
Calatoriile sunt periculoase ? Nu pot defini o calatorie in sine ca periculoasa, dar exista pericole. Pe care trebuie sa le cunosti si sa le negociezi. Spun Negociezi, pentru ca nu poti scapa, poti doar scapa mai usor.
Boli. E usor sa te imbolnavesti acasa, darmite in zone pline de mizerie, cu boli endemice, cu paraziti, hoarde de lighioane care abia asteapta sa te muste, sa iti inoculeze veninuri, bacterii si virusuri. Trebuie sa previ, sa fii vaccinat, sa iei tratamente preventive, sa tratezi apa de baut, sa te speli cu apa curata si sa iti dezinfectezi mainile. Sa te protejezi de lipitori, capuse, tantari, serpi, paianjeni, scorpioni, sa fii atent unde calci, unde iti pui cortul si ce bagi in rucsac odata cu sacul de dormit cules de pe jos. Si tot te vei imbolnavi, din cand in cand.
Animale. In jungle, savane si paduri poti fi tu cel vanat. Sau poti fi tu cel care a incalcat teritoriul si trebuie alungat/exterminat. Dar caini si alte lighioane muscatoare gasesti peste tot. De fiecare trebuie sa te feresti. Tot negociind, dar fiecare raspunde la alte moduri de negociere.
Omul. Cel mai frecvent si cel mai periculos animal, cel mai viclean si cel mai crud. Te poate ucide pentru aparatul foto, pentru portofelul tau, sau doar pentru ca l-ai suparat pentru ca nu i-ai dat cand a cerut, sau doar pentru ca nu-l bagi in seama sau doar pentru ca nu intelege ce vrei sau pentru ca nu-i place de tine. Sau pentru ca uraste ceea ce tu reprezinti (omul alb stapan de sclavi, Ocupantul, Exploatatorul, Inamicul traditiei, Apostatul, Occidentul, Bogatul…) Absurd ? Da, in mod clar absurd. Sunt tari unde se intampla. Nu inseamna sa nu te duci acolo. Inseamna ca trebuie sa te duci pregatit. Si sa ai atitudinea potrivita, asta e cel mai important, pentru ca si viata se poate negocia. Nu stiu din proprie experienta. Doar din a altora. Dar era sa iau bataie pentru ca nu am inteles ce vor ei de la mine sau ei nu au inteles ce vreau eu de la ei sau pentru ca nu am dat cand mi s-a cerut.

In multe locuri din lume Calatorul este o tinta sau cel putin o oportunitate pentru localnici. Pentru un numar considerabil de oameni turistul cu bani, naiv si flamand de experiene este raison d’etre. Locuitorii oazelor din Mauritania nu mai asteapta ploaia sezoniera, ci charterele cu turisti din Franta. Multi nu mai traiesc de pe urma curmalelor si camilelor ci de pe urma pensionarilor gata sa cheltuie serios pentru o scurta plimbare in desert. “Ooh, de-ar veni odata chearterele… toti le asteptam. Dar stiti, acum dupa lovitura de stat, de cateva luni nu au mai venit…E greuuu…” In multe parti turistul e asaltat de smecheri profesionisti sau de smecheri de ocazie (pe care calatorul versat ii miroase de la o posta – se vede cand un vanzator de povesti e amator). Daca ramai fara aparat foto pentru ca ti s-a furat, daca reusesti sa-ti cheltui in 3 zile banii pe care sperai sa te tina 2 saptamani, daca platesti mult mai mult decat te asteptai la cazari, transport, mancare, daca ai conflicte cu localnicii pentru ca dupa ce le dai ei iti cer din nou si din nou si tu le dai dar cand te opresti incep sa urle la tine, atunci te superi pe oamenii aceia, pe tara aceea, pleci cu coada inte picioare si iti juri sa nu te mai intorci, ba chiar le spui tuturor sa nu se duca acolo… Dar pentru toate astea tu esti vinovat, pentru ca nu ai stiut sa te adaptezi si sa negociezi, sa ai mintea deschisa si sa intelegi. De aceea noi spunem ca anumite tari “nu sunt pentru incepatori”. Dar Calatorul stie cum sa navigheze.

Calatorul si Turistul sunt specii diferite. Turistul e rareori pregatit sa intalneasca realitatea locala, el cauta sa isi pastreze zona de comfort, sa se expuna cat mai putin la nou, la necunoscut, la riscurile cauzate de nevoia de a reactiona in circumstante diferite de cele de acasa. Negocierea permanenta pentru ei e o povara, ii oboseste, ii frustreaza. “De ceeee nu scriu ASTIA preturile ?? Ca tot timpul ne inseala !” , “Off, nu mai pot, am obosit sa negociez toata ziua pentru orice, vreau sa STIU cat costa ceva”. Dar ei nu realizeaza oare ca si la ei acasa Pretul e exact ceea ce tu esti dispus sa dai si cel care ofera e dispus sa accepte ? Sunt doua categorii de oameni care stiu ca pretul tuturor bunurilor si serviciilor e negociabil oriunde ai fi: Vanzatorul de profesie si Calatorul.
Turistul va spune “fir-ar, iarasi am fost inselat”, pe cand Calatorul va spune “m-am mai inselat odata”, pentru ca tu esti vinovat ca dai, nu celalalt ca cere. Pentru ca nu Vanzatorul iti cere prea mult ci tu dai mai mult decat ai fi vrut. Din diverse motive.

Oricat de versat ai fi, in calatorii ai parte de “tzepe”. Tzeapa este o inselaciune premeditata pe care tu, turist sau calator, o vezi prea tarziu, abia atunci cand nu mai poti face nimic pentru a scapa. Din tepe calatorul invata multe, invata cum sa se raporteze la anumite tipuri de situatie, invata sa fie mai atent cui ii acorda incredere, sa se informeze si sa cunoasca mediul inainte de a se avanta. Poti fi mereu luat prin surprindere, pentru ca scenariile tepelor sunt diferite, depind de tipul de om, de regiune, de cultura. In unele locuri esti abordat de-a dreptul, poate chiar agresiv, in altele ti se spun povesti complicate, ti se castiga increderea chiar prin ore de conversatie inainte sa ti se arate realitatea cruda.
Calatorul are un miros mult mai fin cand apar tepele si stie cum sa reactioneze asa incat sa le evite sau sa le negocieze convenabil daca a cazut in ele. Cand tzeapa e grava, cel mai simplu e sa ceri tzeparului sa mergeti la politie pentru ca autoritatile sa judece cine are dreptate si ce i se cuvine fiecaruia sau sa refuzi pur si simplu. Calatorul, spre deosebire de turist (si chiar de localnicii din pacate resemnati), refuza cererile de mita (la vami, la checkpoints, la posturile de politie…). A incuraja mita inseamna a incuraja inselaciunea care ti se va face tie maine si celorlalti ca tine permanent. Vei pierde timp, dar vei trece, pentru ca nu exista temei pentru cererea lor si ei stiu asta. Cand ti se cere si tu dai, dupa ce ai dat tu esti vinovatul, nu mai ai scapare pentru ca nu poti dovedi nici unei autoritati ca ai dat si cat ai dat. De altfel de multe ori nici nu mai poti arata spre cel caruia i-ai dat banii pentru ca a disparut demult din aria ta vizuala si poate chiar din oras. De aceea niciodata Calatorul nu plateste niciodata in avans si nu plateste tot odata.

Nu e o lume dura, e doar reala, pe cand realitatea noastra confortabila e pervertita pentru ca vedem doar suprafata, dar esenta e aceeasi: lumea e o jungla sociala, singura diferenta e ca la noi acasa e mai rafinata. Dar tocmai aici la noi acasa (sau in vest in general) tzepele pot fi cele mai dure, pentru ca se vand cu povesti mai complicate si ne incredem in ideea ca acasa suntem in siguranta. Dupa ce ai calatorit vezi mai usor si tzepele de acasa. Dar niciodata nu te poti feri cu totul.

Insist atat de mult pe tzepe pentru ca m-a fascinat intotdeauna mecanismul lor. Si am invatat sa profit de ele. Nu doar pentru a ma feri data viitoare ci chiar pentru a obtine diverse lucruri. Tzeparul e gata sa faca concesii, in incercarea lui de a te ademeni el iti si da, iar daca stii cum sa gestionezi firul actiunii, iti poate da pana la urma mai mult decat ii dai tu. De exemplu eu accept in general ghizii neoficiali, adica cei care se agata de tine si iti propun sa te duca/sa iti arate ceva, orice (un templu, un hotel, o strada, un restaurant, un vanzator etc), cel putin sa discut cu ei, sa le iau datele, sa aflu preturi si locuri si sa le promit ca o sa-i caut/sun. Poti sa afli foarte multe lucruri despre locurile unde mergi la un pret foarte mic, dar poti afla foarte multe despre viata lor. Celor care mi se pare ca merita le dau cate ceva dar nu pentru a-mi arata ei respectivul templu/hotel/etc ci pentru a-mi spune o poveste. Timpul lor e ieftin si ca orice om si ei abia asteapta sa spuna povesti, sa spuna ce ii doare, cum au ajuns acolo, cun traiesc ei si familia lor, ce au suferit si multe altele. Unele din cele mai interesante povesti le am de la cei care au vrut “sa ma faca” si carora le-am cumparat istoria vietii pentru un dolar si o tigara. Ieftin.

De multe ori daca te lasi putin “dus de nas” ajungi sa vezi locuri si sa afli lucruri la care nu ai fi putut ajunge pe canalele oficiale, prin propriile puteri sau prin ghizi autorizati. Tzeparul ese cel mai bun aliat al tau impotriva altor tzepari. Asa ca in zonele periculoase e mult mai bine sa dai un dolar unuia care iti arata cartierul decat sa pierzi totul in fata grupului care te pandeste si asteapta dupa colt. Cand intri in bazar/piata alaturi de un localnic, negocierea porneste de la un pret mai putin aberant. Merita sa platesti o masa ieftina unui localnic pentru a te duce in restaurantul unde stie el (dar turistii nu stiu) ca gasesti lucruri deosebite si eventual ieftine si unde poti simti pulsul locului cu adevarat, printre localnici, nu la o terasa scumpa plina de occidentali obezi.

Calatorul si Turistul sunt specii diferite, asta o stiu toti calatorii. Calatorul e un Explorator si isi asuma asta.
Dupa 9 ani de la prima noastra adevarata Expeditie, cea din Iran din 1999, Edi Kreibik, tovarasul meu de atunci si din multe alte drumuri, mi-a spus un lucru care m-a marcat. Mi l-a spus in expeditia pe care am facut-o cu el in Kurdistan si pe Ararat : “Mai Daniel, noi suntem niste Exploratori ratati !” Am inchinat o bere Efes atunci, de ciuda ca e adevarat si de bucurie ca suntem din nou Exploratori, chiar daca punctual, doar din cand in cand, chiar daca nu o facem permanent, asa cum visam odata.
In copilarie si adolescenta imi asumasem faptul ca voi urma o cariera de explorator. Am renuntat prea usor, alegand caile mai mercantile. Cu mintea de acum, as alege altfel decat am facut-o in momentele in care am decis incotro sa ma indrept profesional.

Dar explorator voi fi mereu. Am gresit atunci spunand cu Edi ca ne-am ratat cariera de exploratori, pentru ca stiam si atunci si stiu si acum – Viata e o Explorare in fiecare zi. Si daca nu e, o poti face sa fie. O explorare si o calatorie pentru ca nu trebuie sa mergi departe pentru a cunoaste locuri noi, pentru a cunoaste oameni noi sau chiar pentru a-i re-cunoaste pe cei de langa tine in alte ipostaze.
Din timp in timp, incerc un exercitiu – pe strazile Clujului, prin locuri pe unde am mai fost de nenumarate ori, imi inchipui ca aterizez acolo pentru prima oara. Imi golesc din minte toate imaginile pe care le-am adunat despre acel loc si privesc in jur. Si ma surprind de fiecare data cat de multe lucruri noi si deosebite vad atunci, lucruri pe care nu le-am mai vazut niciodata, pentru ca nu am deschis ochii si nu am privit cu atentie – un fronton interesant al unei cladiri, un semn de circulatie pozitionat absurd, un magazin de care nu stiam…

Viata insasi este o mare Calatorie. Mereu parcurgi drumuri nebanuite spre tinte incerte, pe poteci putin batute, prin jungla sociala si birocratica. Mereu intalnesti oameni deosebiti, care iti schimba viata, care te inalta si te umplu de bucurie sau care te coboara, dandu-ti tepe materiale sau sentimentale. Fiecare oportunitate e o tara noua, un taram care se cere explorat, in are te avanti cu aviditate. Uneori aceste tari noi iti aduc atat de mari satisfactii incat te stabilesti acolo, alteori banda de talhari de dupa colt te jefuieste, te lasa gol si atunci te intorci trist acasa, dar cu o noua experienta in care ai invatat, dupa care esti mai pregatit sa pleci in alta tara riscanta. Poti alege sa urci munti inalti, asa cum poti alege sa infiintezi o firma, pe care sa o cresti luptandu-te cu birocratia, cu taxele, cu rau-platnicii, cu incompetenta sau demotivatia, dar si cu propria naivitate sau lipsa de experienta asa cum pe munte te lupti cu viscolul, zapada, stanca aspra sau cu oboseala.

A fi Calator e o stare de spirit. Nu ai nevoie de exotism pentru asta, nu e nevoie nici macar sa pleci de acasa. E nevoie sa manifesti instinctual dorinta de cunoastere, sa iti asumi experientele si sa le cultivi in mod natural, sa ai simturile ascutite pentru a absorbi informatiile, dar si reactiile celor cu care interactionezi pentru a fi pregatit sa le folosesti. E nevoie sa fii mereu in garda pentru a te feri de tepe, de povesti inselatoare care pot veni de oriunde, de promisiuni goale, de animale sociale care te pot musca si infecta. E nevoie sa iti cultivi increderea in tine si sa stii ca atitudinea pozitiva te poate scoate din multe. E nevoie sa stii ca totul e o negociere si orice se negociaza. E nevoie sa stii ca tot ce manifesta oamenii din jurul tau are o motivatie si daca ajungi sa intrevezi motivatia celuilalt poti negocia in folosul tau oricand. Mai afli calatorind ca negocierea e cu adevarat reusita cand ambele parti sunt multumite, pentru ca in locuri unde am fost inselat odata nu doar ca nu ma mai intorc dar voi spne tuturor sa se fereasca.

Despre Calatorie in sine, ca Navigare, pot vorbi mult, fara a simti nevoia sa aplelez la ce au spus altii. Dar imi place mult vorba Sfantului Augustin si pe aceasta le-o spun tuturor celor cu care ajung sa discut despre binefacerice calatoriei:
“Viata e ca o carte. Cei care nu au calatorit au citit doar prima pagina”
Imi place mult si il aprob complet. Mi-e atat de greu sa inteleg cum multi manifesta o crasa lipsa a nevoii de navigare. Gandindu-ma la persoanele cunoscute, reticenta de a iesi afara din orasul sau tara ta, exo-navigarea sa-i spunem, se manifesta tocmai la cei care au o carenta de endo-navigare de asemenea. Adica de dorinta de evolutie personala.

Tema data de Sebi face referire indirecta la un eseu al lui Eliade (nu ma leg de vorba lui Pompei, chiar extrapoland-o nu ii gasesc prea mare rezonanta in ceea ce simt eu despre Navigare). Mi-am subliniat cateva idei din eseul lui Eliade dar nu ma pot raporta la ele decat iesind din “filmul” in care am scris cele de mai sus. Am scris simtind pentru ca simt Calatoria mai mult decat o rationez. Daca as rationa-o prea mult as vaduvi-o de o multime de valente. Ce zic eu despre parerea lui Eliade care spune “Calatoria este cel mai mare dusman al proprietatii” ? Nu simt corelatia, desi stiu ce sustine el, am intalnit si eu multi oameni care au vandut sau pierdut tot si au Plecat hoinari prin lume. Dar pentru mine Calatoria intareste simtul proprietatii, pentru ca eu am fost intotdeauna un avid colectionar si tin la colectiile mele cu ardoare. Adun multe lucruri din calatorii pentru a le pune la colectie si dintre toate colectia de Experiente mi-e cea mai draga. Colectia de Aspecte Culturale e iubita mea asisderea. Nu as putea trai fara aceste proprietati.
Cand Eliade spune”calatoria este cea mai buna introducere in morala” eu spun ca odata cu calatoritul incepi sa intelegi ca raportarea deschisa la aproapele tau nu are nevoie de nici o cutuma morala ci e modul natural si singurul valabil de a naviga si negocia in oceanul necunoscut. Morala, ca structura stabilita in mod traditional pentru a judeca si pentru a te raporta la ce e bine si ce e rau are valente asemanatoare dar manifestate uneiri diferit in culturile traditionale ale lumii. E destul sa amintesc ca norma morala “a ucide e Rau”, pe care noi o receptam ca fundamentala, pentru unii se traduce si astazi prin “a ucide o Obligatoriu daca onoarea familiei tale e patata”. Sclavia, ingrasarea fortata a fetelor sau mutilarea organelor genitale, obligatia de a iti acoperi fata, segregarea sexuala a activitatilor permise si multe alte lucruri sunt pentru noi oripilante si pentru altii normale. Morala in Calatorie, mai ales daca e rigida, e o piedica in a absorbi informatia si semnificatia ei, pentru ca inlesneste judecarea si acuzarea. Pe cat sunt convins ca avem cu totii obligatia de a crea o lume mai buna protejand drepturile celor oropsiti si eliminand treptat cutumele tribale barbare, pe atat sunt convins ca inainte sa iei atitudine trebuie sa intelegi pentru ca altfel poti obtine doar revolta si agresivitate, nu multumiri.
Universala insa, deasupra Moralei, este atitudinea pozitiva. Pentru o navigare reusita e obligatoriu sa pleci la drum cu ideea ca toti oamenii sunt OK, ca toti au ceva bun din care poti invata, ca raul din ei e conjunctural si cu atentie si atitudine corecta il poti negocia. Atata timp cat orice om de pe planeta asta iubeste ceva – pe mama lui, pe copilul lui, pe cainele sau calul lui sau chiar prin transfer de afectivitate, pusca lui, atata timp cat iubeste asadar ceva, nu e o cauza pierduta si exista cai prin care se poate ajunge la sufletul lui. Daca as fi intelept asa cum ma visez sa ajung odata as spune si eu, parafrazandu-l pe Rumi – Vino, vino, oricine ai fi, oricate pacate ai fi facut, chiar daca te-ai intors din drum in tecut, vino, calea noastra nu e o cale a disperarii, este un loc pentru fiecare. Calatoria m-a facut sa inteleg si sa imi asum aceste vorbe.
Asa ca daca Eliade spune ca “oamenii pleaca la drum ca sa se uite pe sine” eu spun ca plec la drum ca sa ma regasesc si ca sa ma implinesc ca OM.

Warning: Array to string conversion in /home/xenofon/public_html/wp-content/plugins/simple-facebook-connect/sfc-share.php on line 86